Iubirile lui Aman

Capitolul 52

—Ascultă-mă, îi vorbea el destul de calm, însuși nefiind foarte conștient de sursa forței lăuntrice pe care o resimțea. Probabil pentru prima dată simțea că are o datorie față de familia lui, care cel puțin în momentul acela era formată din Scarlet și viitorul său copil. Până să ajungă acasă, era însuși o legumă emoțională și fizică, dar văzând-o pe Scarlet cum clachează, un sentiment de responsabilitate îi inundase toată ființa. Pierduse un copil în ziua aceea, nu voia să-l piardă și pe celălalt. Reușise cu greu s-o ducă până la canapea, lăsând-o să se sprijine de el și încerca să-I explice cât mai pe scurt ce se întâmplase. Când văzu că nu are rost și că mai rău face, se opri din povestit și-I reaminti că este însărcinată și că trebuie să facă un efort pentru a se liniști.

—Bill a ucis-o? întrebă ea printre sughițuri, efectiv înecându-se în lacrimi. Vreau s-o văd.

—Nu, asta nu, răspunse Aman ferm. O să-ți faci rău singură.

—Trebuie, insistă Scarlet și sări în picioare, dar Aman o trase înapoi pe canapea.

—Mâine o vei vedea, promit, dar astăzi nu te las. Îi ceruse să bea somniferul pe care Rasheed îl cumpărase pe drum și o ajută să urce treptele până în dormitor. Ambii aruncară o privire fugară spre camera Fadilei, dar ca și cum s-ar fi înțeles telepatic, grăbiseră pasul spre camera proprie. Aman o întinse pe pat, aproape adormită și o acoperi cu pătura, după care se băgă și el în pat. Scarlet adormi aproape instantaneu. Imediat ce aceasta se cufundase în lumea somnului, curajul și ambiția lui Aman dispăruseră și ele. Simțea cum tremură și ochii i se umeziră. Privi afară, printre crengile stejarului din curte, la luna plină, gândindu-se că fiica lui nu mai există de aproape trei ore. „Acum patru ore era încă vie", își zise el și ceva se frânse în el. „Nu o voi mai vedea niciodată" gândi îngrozit și o senzație de vomă îl cuprinse. Retrăia continuu momentul în care auzise împușcătura și apoi o văzuse pe Fadi moartă. Aceste imagini tot reveneau în mintea lui, chinuindu-l, până ce mintea și corpul îi cedară complet și se ridică brusc, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un coșmar. Își încleștă maxilarul cât putu de tare, nevrând să plângă în hohote și s-o trezească pe Scarlet. Lacrimile îi curgeau fără oprire pe obraji și apoi pe cearceaful alb. Până la urmă, extenuat, se întinse înapoi și își lipi corpul de Scarlet. Simțea nevoia unei ființe umane lângă el, oricine ar fi fost aceasta. Își duse mâna, involuntar la abdomenul lui Scarlet și o mângâie mai degrabă posesiv. „Nu pot permite să piardă copilul. Pe acesta îl voi proteja orice ar fi." Cu greu adormi și dimineața realitate îl lovi din nou. Era de zece ori mai rău ca atunci când se culcase. Scarlet nu era lângă el. Coborî scările și o găsi cu o ceașcă de cafea în mână, stând lângă Rasheed. Părea goală pe dinăuntru, lipsită de emoție. Fixa un punct în spațiu și nici nu conștientiză prezența lui.

Rasheed îl informă că Scarlet o văzuse pe Fadilah și că din momentul acela suferise un fel de blocaj emoțional și că  efectiv nu reacționase nicicum la vederea corpului neînsuflețit al fiicei sale. Bărbatul se așeză lângă ea și i se adresă pe o voce slabă.

-Ai mâncat ceva azi?

—Nu mi-e foame, răspunse fără să-l privească.

—Copilului îi este, replică Aman scurt și se retrase în bucătărie. Câteva momente mai târziu, se întoarse cu un sandwich pe care i-l întinse.

—Mănâncă, Scarlet, îi ordonă el când văzu că este ignorat. Fata luă bucata de pâine și rupse puțin câte puțin din ea.

***

Slujba de înmormântare se desfășură în liniște. Aman nu voia să vină foarte mulți oameni să se holbeze la fiica lui și prin urmare invitația o primiseră foarte puțini oameni și sicriul fusese acoperit. Adevărul era că nici el și nici Scarlet nu aveau de gând să se tortureze singuri privind timp de cel puțin două ore, trupul lipsit de viață al Fadilei. Aman purta o pereche de ochelari de soare la care nu renunțase nici măcar atunci când afară începuse să plouă. Ochii îi avea umflați de atâta plâns și nu voia să-i vadă nimeni nici cearcănele adânci. Scarlet cu toate că Aman o atenționase de nenumărate ori, nu voia să se miște de lângă sicriu. Stătea în picioare, cu capul srpijinit de capacul din lemn și plângea încet.