Iubirile lui Aman

Capitolul 61

                     Îl aștepta cu copilul în brațe. Dintr-un motiv ciudat, se simțea mai în siguranță cu bebelușul la piept, ca și cum ar avea un sprijin. Era ciudat pentru că niciodată nu simțea același lucru lângă Fadilah. Știa și simțea că micuța o iubește, dar în același timp era conștientă că este mult mai atașată de Aman decât de ea. Nadir în schimb, deși nu împlinise nici măcar un an, îi dădea un sentiment de liniște. De această dată, însă, zidul protectiv din imaginația ei, se făcuse scrum la auzul pașilor ce se auzeau din cealaltă parte a ușii. Era Aman, era sigură. I-ar fi recunoscut pașii apăsați, hotărâți, dar totuși ușori și după o sută de ani. Înghiți în sec  și vru să deschidă ușa, dar tocmai atunci auzi un click în broască și ușa se deschise singură. În momentul acela simți că o părăsesc toate puterile și un fior rece îi străbătu corpul.

—Bună, zise pe un ton mort bărbatul din fața ei și renunță la ochelarii de soare. O împinse ușor din ușă fără să arunce măcar o privire spre copil și păși în apartamentul spațios.

—De unde ai cheia? 

—E o glumă, nu-i așa? făcu el întorcându-se spre ea și încă nu părea să fi observat copilul din brațele ei cu toate că scâncea la fiecare câteva secunde, tulburat de străinul din fața lui. Scarlet nu-i dădu niciun răspuns, așa că se explică el. Vreau să mă asigur că totul e sub control.

—Cine ți-a dat-o? Agentul care m-a ajutat să găsesc apartamentul mi-a făcut cheia la comandă.

—Tom? întrebă Aman și zâmbi cu un colț al gurii. Ce coincidență, mi-a făcut și mie una. O urmărea cum încremenește  și se aruncă comod pe canapea. Își întinse brațele pe spătarul canapelei ca și cum tot ce era în jur, îi aparținea și-și lăsă capul pe spate. Scarlet rămase în ușă și inconștient calcula distanța pe care o avea de parcurs până afară. Nu doar Nadir îl privea pe tatăl său ca pe un străin, ci și ea, cu toate că știa ce străin periculos este acesta.

—Ai dat mulți bani pe apartament? întrebă studiind mobila luxoasă din jur. Fiecare piesă era de un crem deschis, cu suprafață lucioasă și mânere aurii, care se potriveau perfect cu pereții plămânii.

—Destui, mormăi ea, fără să se apropie de el.

—E în regulă, o asigură Aman și deschise ușa de la balcon. Aruncă o privire fugară în stânga și în dreapta și se întoarse în camera de zi. Vreau ca fiul meu să crească într-un mediu excelent și să nu-i lipsească nimic. 

„Fiul tău, fiul tău" repetă Scarlet în gând, dar nu avu curajul să deschidă gura. „Vorbește ca și cum ar fi cel mai implicat tată din univers, dar vine să-l vadă prima dată la opt luni, e deja de cinci minute aici și încă nici nu s-a uitat la el."

—Nu-i lipsește nimic, vorbi Scarlet. Are tot ce-i trebuie și va avea în continuare. Ultimul comentariu nu fuse rostit la întâmplare. Vru să vadă reacția lui și să-și dea seama dacă intenționează să-l ia pe micuț într-un viitor apropiat sau nu. Aman fie nu auzise, fie nu vruse să audă comentariul și o luă cu altceva.

—Nu-mi place cum se deschid ușile liftului, după nici cinci secunde se închid la loc. Nu vreau ca Nadir să se joace și din întâmplare să rămână prins în ușă. Scarlet zâmbi involuntar și simți brusc o senzație de ușurare. Nadir nu știa nici să meargă încă, darămite să se joace singur în fața apartamentului. Din comentariul lui Aman putea să reiasă un singur lucru și anume că nu intenționa să-l ia prea devreme de la ea.

—Dă-mi copilul, îi ordonă el, în sfârșit pășind  spre cei doi. Întinse brațele spre cel mic, dar Nadir se cuibări la pieptul mamei sale și privea  doar cu coada ochiului spre cel care voia să-l îndepărteze de aceasta.