Novicea

DOUĂZECI ȘI CINCI-DIFERIT

Ca un șoc electric, viața a părut să-mi străfulgere trupul, iar eu să mă trezesc confuză și panicată, cuprinsă de cele mai groaznice dureri din toată viața mea.Privesc buimacă și dezorientată cerul de deasupra mea, spre care se întindeau vârfurile brazilor și crengile golașe ale celorlalți copaci.Încă nu înțelegeam ce se petrece și de ce sunt în pădure, dar apoi mă răsucesc, dând cu ochii de o întindere de cadavre.Mă panichez pentru câteva secunde, apoi îmi aduc aminte tot ce se petrecuse, stomacul întorcându-mi-se pe dos instantaneu.Mă reped în patru labe, spatele și abdomenul omorându-mă de durere, și vărs tot ce avusesem până atunci în stomac.Cu ochii plini de lacrimi, căci sforțările alea fuseseră pure chinuri pentru trupul meu rănit, mă silesc să mă ridic în capul oaselor, sprijinită de cel mai apropiat copac.Complet debusolată, încerc să-mi aduc aminte în ce parte se retrăseseră ceilalți în urmă cu doar câteva ore, luând-o până la urmă prin ghicire.Dar spre norocul meu ghicisem corect, căci curând dau peste cadavrul unui strigoi care, datorită umbrei copacilor, nu fusese ars de soare.Merg încă ceva timp, însă fiecare pas mă făcea să mă simt de parcă sunt pe cale să leșin din nou.

Rezistă, Anna.

Scrâșneam din dinți, silindu-mă să continui, sprijinindu-mă de toți copacii care-mi ieșeau în cale.

Curând realizez că mă pierdusem, pentru că nu găseam pe nicăieri urmele de la mașini ori ATV-uri, ceea ce m-a îngrijorat considerabil.Dar nu trebuia să las asta să mă doboare.După o altă bucată de drum decid că trebuie să mă odihnesc puțin.Așa că, sprijinită de un copac, am început să redau toate cele întâmplate în ultimele câteva ore.Dar m-am blocat pe momentul când ceilalți m-au abandonat acolo.Iar ezitarea lor nu mă ajuta cu nimic, căci tot plecaseră!Frustrarea punea stăpânire pe mine, căci îmi fusese demonstrat ceea ce înțelesesem de-a lungul anilor din toată pregătirea mea:eu ca persoană individuală nu însemnam absolut nimic pentru ei.Eram doar o pierdere colaterală.Exact ca acei cinci oameni pe care nu voiau să-i salveze.

Exact ca toți ostaticii pentru care nu voiau să facă nimic.

Iar cel mai enervant era că nu puteam să o iau personal, pentru că nu puteau risca majoritatea pentru minoritate.Din punct de vedere tehnic, era o politică perfectă, care ne ținea în picioare sistemul și ajuta la menținerea neamurilor noastre în viață.

Dar pentru cei afectați?

Nicidecum o soluție de luat în calcul.La urma urmei, nu aveai cum să te simți prea extraordinar fiind lăsat în urmă.Nici măcar când urma să abandonezi niște oameni nu venea mai ușor, căci, în ciuda sângelui de ucigași din venele noastre, eram empatici pentru ai noștrii, pentru nevinovați și cei fără apărare.Iar eu nu îmi puteam imagina să mă aflu în locul lor și chiar să fiu în stare să plec de acolo, fără să mă târască cineva.

Poate erai tu o fraieră mult prea mărinimoasă.

Încerc să ignor durerea din piept creată de acel gând și decid că gândisem mult prea mult pentru o singură zi.Așa că am făcut alte sforțări supra-umane pentru a mă ridica în picioare și a continua drumul.Adevărul este că, după alte ore de mers, aproape îmi pierdusem complet speranța.Nici nu mai era mult până la apus, ceea ce însemna că eram contra-cronometru:ori ajungeam undeva la adăpost, ori sfârșeam ca hrană pentru strigoi.În ce hal sângerasem, m-ar fi simțit de la kilometrii depărtare cu ușurință.Nici nu mai aveam mult până cădeam la pământ, într-un adevărat atac de panică, când am observat unul dintre dispozitivele de la granițele academiei.Mai aveam puțin și le ratam, continuându-mi drumul de-a lungul lor, dar acum nu puteam să fiu mai fericită.Acum tocmai pășeam peste granițele din spatele proprietății, fiind atât, atât de aproape!Chiar am început să plâng de ușurare în timp ce mă forțam mai mult decât până acum, mergând cât de repede puteam printre copaci.Dar nu vedeam niciun Jurat, nici ei nu păreau să-mi fi observat prezența, așa că încercam să-mi blochez orice gând negativ în timp ce măream viteza pe cât îmi permitea starea corpului meu.Eram slăbită, de-a dreptul epuizată, având nevoie de orice fărâmă de voință pentru a continua.Curând, copacii devin tot mai rari, clădirea academiei ridicându-se în fața mea spre cer precum fortăreața unui castel.În viața mea nu mi s-a părut mai frumoasă.Ies în câmp liber, șchiopătând cu greu spre ieșirile din grădina din spate, cu ochii împăienjeniți de lacrimi și genunchii tot mai nesiguri.