Novicea

PATRUZECI ȘI NOUĂ-DEZARMAT

Dimineața asta Dimitri nu a mai venit.Era de serviciu la pază și m-am trezit de câteva ori, panicată, fără ca măcar să-mi aduc aminte coșmarul.Așa că, sătulă de asta, am decis să hoinăresc pe coridoare fără țintă.Cu toate că totul fusese bine între noi, atmosfera devenea uneori ciudată, pentru că dormeam în același pat aproape mereu, dar nu eram, deocamdată nimic:nici iubiți, nici amanți, nici prieteni...Doar pentru că eu nu mă hotărâsem.Și, să fiu sinceră, de când dormeam împreună îmi fusese tot mai greu să mă decid.Poate și datorită programului plin cu învățatul și orele și toate antrenamentele la un loc, dar eram foarte confuză.Ori nu eram, ci doar prea speriată de faptul că aveam ultimul cuvânt.De obicei îmi convenea, dar aici riscam mult:slujba lui, viitorul fiecăruia, prietenia noastră, propriile inimi.Era pur și simplu o bătaie prea mare de cap și mă stresa.

Totul te stresează.Zici că ești o bombă cu ceas.

Cad de acord cu subconștientul meu și încerc să mă gândesc la ce puteam face, dar habar n-aveam.Așa că am luat-o aiurea, ajungând afară și tot mai departe de academie, înainte să observ norii de deasupra mea, așa că m-a prins furtuna afară, complet nepregătită.

La naiba!

Ploaia răpăia cu forță în timp ce noaptea devenea tot mai neagră.Eram prea departe de academie ca să nu mă aleg cu o răceală de toată frumusețea, aşa că mă îndepărtez alți câțiva metri, spre podul acoperit de peste pârâu.Păşesc nerăbdătoare sub adăpostul şipcilor de lemn, bucurându-mă că cei doi pereți opreau din frigul adus de furtună, apoi mă aşez pe podea, ridicându-mi genunchii la piept pentru a-mi sprijini fruntea de ei.Eram extenuată, udă şi acum mi-era şi destul de răcoare.Curând am început să tremur, sperând măcar să pot răpi ceva somn.Tot ce puteam gândi era cât de tare-mi doream o pătură caldă şi un pat moale, la fel ca şi nişte mâncare.Şi, parcă primind un miracol ceresc, sunt brusc acoperită de ceva mare şi călduros.Şi m-aş fi bucurat cu adevărat de fiecare secundă dată de noul strat oferit, dacă nu aş fi fost un spintecător, căreia i se spune că nimic din ce ştii pe jumătate nu poate fi sigur.Aşa că, spre disperarea comodității din mine, am sărit în capul oaselor, luând imediat o poziție defensivă.În fața mea se afla o siluetă masivă care curând s-a clarificat pentru a-mi dezvălui un chip mai cunoscut decât oricare altul.

,,N-ar trebui să stai afară pe furtună."îmi spune, însă nu e pic de reproş în glasul lui, ci calmitatea obişnuită lui, care reuşea întotdeauna să-mi dea fiori.

Face câțiva paşi şi se apleacă pentru a-şi ridica haina pe care abia o aruncasem de pe mine.Atunci îmi permit să-mi las inima să sară peste o bătaie, să se pârjolească în ce a aprins în mine prezența lui.Când se îndreaptă, cu un braț îmi scoate jacheta mea udă, pe care şi-o aruncă pe un umăr, apoi mă îmbracă cu haina lui imensă.Pe buze îi dansa un zâmbet vag, lucru care mă lăsa confuză, dar nu însemna că nu exploatam fiecare clipă de astfel de apropiere de el, sorbindu-l cu zgârcenie cu tot cu esența sa şi ascunzându-l într-un colțişor ascuns din inima mea.Era perfect şi superb ca întotdeauna:nouăzeci de kilograme de forță, fermitate şi, din când în când, nişte grijă pentru mine.Doi metri de moarte şi distrugere.Când a făcut doi paşi în spate, am simțit un tremur în piept.Aş fi dat orice să pot găsi refugiu în brațele lui.

,,Mulțumesc."îi răspund în timp ce el îmi aşează jacheta pe geanta pe care nu o observasem până acum.

Atunci am văzut şi o umbrelă deschisă, lăsată pe podea, care făcuse deja o băltoacă.

,,N-ai pentru ce."

Îl priveam îndelung şi, pentru moment, puteam jura că Lumea se oprise-n loc, zgomotele furtunii sau al pârâului, acum furios de la vremea rea, dispărând preț de câteva secunde.