"Suntem cu toții puțin ciudați. Şi viața este puțin ciudată. Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudățenie este compatibilă cu a noastră, creem cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste. Dragoste adevărată." (...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Prima zi de vacanță. Credeam că se va simți mai eliberator de atât, însă aparent m-am înșelat. Îmi aduc aminte cum ieri colegii mei se îmbrățișau strâns, unii chiar plângând, căci nu se vor mai vedea probabil niciodată. Câțiva dintre ei m-au luat și pe mine în brațe, murmurând cum că le voi lipsi, dar știu că nu e adevărat, iar acele cuvinte sunt doar spuse la vrăjeală, în van, pentru a păstra o falsă aparență. Cui i-ar fi dor de o fată cu care a schimbat două vorbe în toți cei opt ani?
Jia nu a întors capul în direcția mea nicio secundă, lucru la care mă așteptam, însă din respect pentru timpul petrecut împreună și aparent irosit, ar fi fost de bun simț să-mi ofere măcar un ultim zâmbet. Unul sincer, de preferat. Am fost suficient de naivă cât să cred că se va întâmpla, dar șansele se împuținau pe măsură ce directoarea își ținea discursul anual, la care nu mai are nevoie să citească de pe o hârtiuță ascunsă subtil, credea ea, iar speranțele mele se năruiau cu fiecare moment în care își poziționa intenționat spatele către mine.
Când Jia a încetat să mă mai tortureze cu comportamentul ei rece am reușit să răsuflu ușurată. Cred că singurul lucru care mă oprea să plec mai devreme era acea infimă posibilitate ca ea să mă abordeze, de dragul vremurilor de mult timp apuse. Resemnându-mă, mi-am promis mie însămi că voi înceta din a-mi pune încrederea în persoane, pentru a fi precaută în cazul unor situații similare. A fost o lovitură destul de puternică schimbarea Jiei de comportament la o sută optzeci de grade, care m-a condus la câteva luni bune de izolare completă, în sensul că am încetat din a mai ieși afară în alte scopuri decât școlare sau pentru cumpărături. Consider că înțelept din partea mea este să trec peste, dar să mă feresc de persoanele înșelătoare pe cât posibil. Adică de majoritatea populației.
Sentimentele mele erau foarte confuze și încurcate pe drumul spre casă. Simțeam bucurie, extaz, indiferență și... părere de rău. Toate amestecate ca într-un cocktail. Totuși, pe măsură ce timpul trecea, a rămas doar lipsa de interes pentru ceea ce mă înconjura, astfel că în timp ce traversam strada ajunsesem să mă gândesc la cât de puțină grijă ne acordă părinții mie și fratelui meu. Oricât de mult încerc să-l învinovățesc pe Hale pentru purtarea sa, nu pot s-o fac, știind că faptul că e nesuferit și arogant provine de la renunțarea părinților noștri de a mai avea grijă de noi. Poate că, în mintea lor, ei sunt niște părinți buni, deși îmi vine foarte greu să cred. Cum s-ar putea minți pe ei înșiși atât de rău? Poate. Cert e că în mintea mea, ei nu sunt deloc niște exemple de părinți, ci... antiexemple.
Hale e mulțumit că lor nu le pasă, căci "are mai multă libertate". Lui îi convine, pentru că așa e stilul lui: ieșiri nocturne, fumat în fața casei și tot ce mai înseamnă a fi "rebel". Așa îi place să se numească. Bunica, persoana care a stat la noi zile în șir când părinții plecau de acasă chiar și cu zilele, e destul de dezamăgită de felul în care a ajuns Hale, plângându-se constant de acest lucru. A vrut să-l ajute, dar el e atât de încăpățânat încât, în ultimul timp, cum o vede, face cale întoarsă, producându-i suferință, dar el nu dă doi bani pe asta. Sper ca într-o zi să realizeze că ea îl iubește și nu i-ar dori niciodată răul. Nu îi înțeleg logica. De ce ai îndepărta cu bună știință o persoană din familie, la care ai certitudinea că nu te va înjunghia pe la spate? Spun din proprie experiență, chiar dacă experiența mea nu are de-a face cu familia.
