"Suntem cu toții puțin ciudați. Şi viața este puțin ciudată. Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudățenie este compatibilă cu a noastră, creem cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste. Dragoste adevărată." (...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Trag disperată geamantanul după mine, având totuși grijă să nu se zgârie din cauza impactului cu scările, pe care le cobor în grabă. Cinci minute. Îmi așez mai bine fesul, poziționându-l cât să îmi acopere urechile, apoi îmi trag mănușile până sunt vârâte la perfecție sub mânecile gecii mele nu foarte groase, dar care ține la vânt. Uneori mă întreb de ce nu îmi aleg haine potrivite de iarnă, întotdeauna sfârșesc cumpărând obiecte vestimentare care îmi plac ca aspect decât unele care chiar mi-ar ține de cald și nu ar trebui să dârdâi de frig, cum voi face în câteva secunde. Patru minute. Ar trebui să nu mai gândesc atâta și să trec la acțiune, pentru că în momentul acesta timpul chiar mă costă. Deschid ușa cu greu, fiindcă trebuie să duc de una singură o valiză, un rucsac de dimensiuni colosale în spate și o geantă pe un umăr. Să nu mai zic că hainele de iarnă întotdeauna constituie un obstacol în fluiditatea mișcărilor mele, deoarece trebuie să port mereu dres gros, șoșete și pantaloni, iar această combinație nu îmi permite să îmi îndoi bine genunchii, astfel că picioarele mele arată precum două buturugi.
Pășesc afară, în vântul ce îmi atacă obrajii precum niște lame ascuțite și frigul ce îmi ajunge până la oase, pătrunzând prin porțiunile dezgolite în mod neintenționat, cum ar fi încheieturile mâinilor care se descoperă din cauză că mănușile îmi sunt mari. Pe ale mele le-am uitat acasă, așa că am fost nevoită să le împrumut pe ale lui Raine, pe o perioadă nedeterminată, care aparent are mâini de gorilă. Sau am eu mâini prea firave și subțiri. Trei minute. Mă arunc, literalmente, în frig, încercând pe cât posibil să nu fiu afectată de temperatura negativă și alerg înspre stație, care, din fericire, nu se află foarte departe de aici. Tărâsc valiza prin zăpadă, mai mult chinuindu-mă să o țin în aer pentru a nu acumula prea multă nea pe ea, pentru că nu se dă jos atât de ușor. M-ar îngreuna și mai tare, iar eu sunt presată de timp. Continui să alerg, zărind autobuzul printre copacii copleșiți de grămezile de zăpadă ce zac pe crengile lor, servind iarna drept coroană. Când le-am condus pe Harlyn și Raine vremea era mai blândă, însă între timp a început să ningă, astfel că temperatura a scăzut rapid cu câteva grade.
Mă uit la ceas, rugându-mă să nu fie încă momentul plecării, iar eu să pierd autobuzul la mustață. Două minute. Trec de porțile deschise ale internatului, apoi dau din cap înspre paznic, un om foarte blând și respectuos cu cei care îl stimează la rândul lor. Îmi amintesc cât de des se ceartă cu elevii precum Natalie sau prietenele ei, sau chiar Hale, care se comportă cu caldul portar de parcă ei ar face parte dintr-o rasă superioară. În timp ce pe mine mă ignoră, în sensul că nu-mi cere nicio informație atunci când părăsesc incinta, pe oamenii de genul celor de mai sus îi interoghează mai ceva ca la detectorul de minciuni. A fost sursa mea de amuzament nu doar o dată.
Observ că pe scările din față se află Zayden, blocând ușa și întinzându-și mâna spre mine pentru a mă trage înspre el. Îi zâmbesc, încercând să ascund surprinderea ce mă acaparează, provenită din gestul lui neobișnuit. Îl prind de mână câteva secunde, suficient cât să urc și să îi întind biletul șoferului, apoi îi dau drumul, prudentă, privind în jur cât să îmi dau seama dacă Lance, sau poate chiar Hale, se află prin primele câteva rânduri. Modalitatea de plată este ușor nonconformistă, nu am mai întâlnit alt autobuz în care să fie nevoie să cumpăr bilet, pe care să îl predau la urcare. De regulă pun bani pe card la un ghișeu, pe urmă compostez. Autobuzul acesta este mai special de fel.
