"Suntem cu toții puțin ciudați. Şi viața este puțin ciudată. Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudățenie este compatibilă cu a noastră, creem cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste. Dragoste adevărată." (...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu pot descrie amalgamul de sentimente care năvălesc în corpul și inima mea în fiecare moment în care mâinile lui Zayden se înfășoară în jurul taliei mele, iar capul lui se proptește ușor fie de părul meu, fie de umăr. Pe de o parte sunt învăluită de exaltare, un entuziasm copleșitor și dus la extrem, pe care nu îl pot stăpâni și care apare în mod spontan și negândit, fără voia mea. Pe de altă parte este frica. Un sentiment provenit din creier, care trimite semnale de alarmă de fiecare dată când mă aflu în preajma lui Zayden. Nu pot fi niciodată sigură în legătură cu intențiile lui, iar lipsa lui de adresare a relației dintre noi mai mult înrăutățește situația. Având în vedere cum a evoluat totul în ultimele luni, nu cred că voi fi vreodată în stare să am încredere în el. Acest fapt este exact motivul pentru care, în ciuda reacțiilor mele neprevăzute în vecinătatea lui, îmi doresc să nu mă apropii mai mult de el. Rațiunea asta îmi spune. Foarte rar se înșală. Problema este că întotdeauna uit să o ascult.
— Acum mergem acasă? întreb eu, sperând ca răspunsul să fie afirmativ, pentru a nu fi nevoită să inventez o scuză.
Sunt cea mai incapabilă persoană la a mă scuza. Întotdeauna sfârșesc rostind o scuză penibilă, pe care nimeni nu o crede și astfel sunt luată în râs. Așa că prefer să nu fiu pusă în această situație.
— Nu, răspunde el simplu, privindu-mă confuz, parcă nesigur și rănit de dorința mea de a încheia această ieșire împreună. Unde vrei să mergem?
Aproape că murmur "acasă", dar mă abțin pentru a evita orice fel de ciondăneală. În schimb, mă prefac dezinteresată, verificându-mi Instagram-ul, deși am reușit să văd tot ce se putea. Zayden ia tăcerea mea drept un motiv de a decide el, așa că mă ia simplu de mână și mă trage înapoi pe aleea de unde am venit, însă imediat după cotește în partea opusă casei mele. Sunt destul de sigură că știe unde se află casa, însă nu își dorește să ne întoarcem, iar motivul pentru care vrea să își petreacă în continuare timpul cu mine îmi este total necunoscut.
Ne abatem de la drum atunci când auzim un plânset de copil venind de pe următorul intrând. Nu știu de Zayden, dar eu am rămas cu traume de când Harlyn aproape a fost violată, astfel că am devenit mult mai receptivă la împrejurări, în sensul că dacă ceva nu pare la locul lui, picioarele imediat mi se mișcă de pe loc, ca vrăjite. Acest instinct născut dintr-o întâmplare nefavorabilă este una dintre calitățile pe care căutam să le dobândesc cât de curând, pentru că un scop al meu este să îi ajut pe ceilalți cum pot. Îmi doresc să fac ce pot în acest sens, în mare parte pentru că mă face să mă simt bine, îmi crește stima de sine, care în momentul ăsta are un nivel foarte scăzut, în principal din cauza relației neadresate și confuze cu Zayden, a sentimentelor mele contradictorii pentru el, și a incertitudinii dintre mine și Nevin.
Inima îmi tresaltă la vederea lui Zayden îngenunchind în fața copilașului, căruia îi șterge lacrimile cu delicatețe. Rămân înmărmurită în fața scenei adorabile ce îmi zdruncină din nou credința și mă umple de nesiguranță tot mai mare. Urăsc că acest dovezi de bunătate mă fac mereu să reconsider dacă să îi acord o șansă, nu că i-aș putea comanda corpului meu să nu mai reacționeze în preajma lui sau a minții să nu se mai blocheze și să ia decizii stupide, în neconformitate cu ceea ce am hotărât că trebuie să fac. Nu știu de ce îmi este atât de greu să stau departe, pur și simplu. Așa cum Michael o evită pe Harlyn.
