"Suntem cu toții puțin ciudați. Şi viața este puțin ciudată. Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudățenie este compatibilă cu a noastră, creem cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste. Dragoste adevărată." (...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sunt trezită de o droaie de fulgere ce luminează puternic camera, din cauză că am uitat să trag draperiile aseară. Mă ridic în capul oaselor, frecându-mi buimacă ochii, apoi pipăi noptiera, în căutarea telefonului, a cărui luminozitate mă orbește atunci când îl găsesc și îl aprind din greșeală. Mă chiorăsc puțin la el, ochii mei încă neobișnuiți cu diferența dintre întunericul de mai devreme și lumina telefonului. Din fericire nu mai sunt bombardată de un flux de mesaje de la Nevin, căci cumva a terminat tema la matematică, chiar înaintea mea, iar pentru ultimele câteva exerciții nici nu mi-a mai cerut ajutorul, fapt care m-a jignit profund. Înțeleg că uneori aștepta ore întregi până primea un răspuns, timp pierdut, în care ar fi putut înainta dacă aș fi avut chef și timp să rezolv ceva, însă sincer mă așteptam să aibă răbdare, nu să apeleze la altcineva, pentru că sunt destul de sigură că nu s-a descurcat singur.
Nu cred că voi reuși să adorm prea curând, așa că mă dau jos din pat, cu un scop nu foarte clar în minte. De când locuiesc la internat nu am avut parte de nopți prea furtunoase, așa că în mare parte am dormit neîntoarsă. Atunci când se întâmplă să fie vremea așa de urâtă, trebuie să fac câteva ture prin casă sau să fac ceva cât să obosesc, pentru a cădea lată la pat.
Cobor cu grijă scările, încercând să fac cât mai puțin zgomot posibil. Intru în bucătărie și trebuie să mă abțin din toate puterile să nu înfulec nimic, pentru că batoanele de Snickers mă cam tentează. Din ce am înțeles nu este tocmai o idee bună să mănânc la ore târzii, mai ales că abia m-am trezit din somn și plănuiesc să mă culc cât de curând, nicidecum să stau trează până ziua următoare. Pentru a rezista dorinței, fac cale întoarsă, dând nas în nas cu Zayden, care are mâinile proptite pe ambele părți ale cadrului ușii și o privire confuză și ușor adormită.
— Ce cauți la ora asta prin casă? spune el pe un ton care s-ar putea încadra undeva între vorbit normal și șoptit.
Un fulger luminează încăperea destul de puternic, moment în care tresar puțin, nu suficient de imperceptibil cât Zayden să nu observe. Ridică o sprânceană, iar eu oftez, căci nu am chef ca el să râdă de mine din cauza fricilor mele pe care unele persoane le-ar cataloga drept copilărești.
— Și mie îmi era frică de fulgere când eram mai mic.
Îmi dau ochii peste cap, punându-mi mâinile în sân, însă tresar din nou la auzul tunetului, deși ar fi trebuit să mă aștept.
— Și cum ai depășit-o? întreb curioasă și dornică să știu.
Îl privesc cum se mută nesigur de pe un picior pe altul, părând să se gândească profund la ceva. Mă întreb ce oare îl macină de e dus pe gânduri la ora asta târzie, când eu sunt singura lui companie. Mă privește scurt, apoi ochii lui îi părăsesc pe ai mei.
— Vrei să discutăm în altă parte totuși? întreabă, refuzând în continuare să mă privească.
