"Suntem cu toții puțin ciudați. Şi viața este puțin ciudată. Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudățenie este compatibilă cu a noastră, creem cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste. Dragoste adevărată." (...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cum am putut fi atât de naivă? Lacrimile care abia mi se uscaseră pe obraji sunt înlocuite de altele, de data aceasta dintr-un motiv total diferit. Mi-am pus toată încrederea în el, în ciuda alarmelor pe care le tot trimitea creierul meu și s-a dovedit că instinctul meu a avut dreptate în tot acest timp.
Plec din cameră, trântind ușa cu putere și încep să alerg cu viteză în orice direcție văd cu ochii. Nu-mi pasă unde ajung, cât timp e departe de el și nu mă poate prinde din urmă. Nu ezit nicio secundă să nu privesc în spate, căci știu că dacă l-aș vedea probabil ori aș izbucni într-un plânset incontrolabil, pe când momentan lacrimile mele încă au un curs ce urmărește un ritm sacadat.
Am venit în camera lui pentru că el e singura persoană care mă poate alina și a cărui consolare o caut impulsiv, și universul a făcut în așa fel încât de acum încolo va trebui să-mi pun încrederea în altcineva. Am făcut o mare greșeală că i-am îngăduit să devină atât de important pentru mine, când acest sentiment se pare că nu este reciproc. Nu pot să cred că am îngăduit istoriei să se repete. Scopul meu la începutul anului acesta școlar era să nu mă apropii de nimeni pentru a evita să fiu la fel de rănită cum am pățit cu Jia, și totuși mi-am încălcat vorbele, crezând că nu va exista nicio repercusiune. Prețul pe care l-am plătit pentru atâția prieteni extraordinari pe care i-am primit este frângerea inimii mele.
N-ar fi trebuit să-l judec atât pe Nevin pentru lipsa lui de acționare și pentru modul în care trage de timp la nesfârșit, pentru că am comis aceeași greșeală. Faptul că am ignorat atâta timp semnele și problemele mici pe care le vedeam, s-a întors asupra mea. Ar fi trebuit să-i pun mai multe întrebări și să insist pe anumite subiecte, fără să cred oarbă în el doar pentru că totul părea prea perfect.
Primul steag roșu trebuia să fie faptul că niciodată nu m-a întrebat dacă vreau să fiu iubita lui și nici nu m-a numit vreodată în felul acela, deci bănuiesc că relația noastră n-a fost niciodată reală pentru el. Ce idioată am fost. N-am realizat până acum lipsa aceasta a etichetelor și cât de mult însemna de fapt. Bănuiesc că dacă nu eram de fapt împreună nu se poate numi înșelat faptul că el se săruta cu Natalia mai devreme. Atunci de ce mă doare inima atât de tare acum?
El însemna și probabil va mai însemna ceva pentru mine mult timp. Prima iubire nu se uită niciodată, iar acum că totul s-a încheiat cu un gust amar, probabil că îmi va și servi drept coșmar în nenumărate nopți. Cu ce am greșit? M-am aruncat cu capul înainte într-o prefăcătorie de relație, neglijentă la cât de important era de fapt că nici el nu făcea niciun efort în sensul transformării relației noastre într-una publică. Dar bănuiesc că dacă el nu ne considera un cuplu în primă fază, ce rost ar fi avut ca lumea să știe de noi? Cred că urma oricum să rupă contactul cu mine la un moment. Totuși, nu înțeleg de ce n-a fost sincer cu mine. M-ar fi rănit mult mai puțin dacă ar fi recunoscut că el încă are sentimente pentru Natalia înainte să-i văd cu ochii mei.
