Fii puternica

Capitolul 10

Kailey

            Nu puteam sa stau locului. Faceam 3 pasi spre dreapta, apoi ma intorceam si tot asa. Ma simteam ingrozitor. Era numai vina mea si a gurii mele mari. De ce sunt asa rea? Nu stiu cum ma suporta lumea, in halul in care sunt. Lacrimile mi se uscasera pe obraji, iar pielea ma strangea. Nu-mi pasa. Nu-mi pasa cum arat in momentul acesta. Doar mama conta acum. Si nimeni nu ma baga in seama.

            Am simtit doua brate oprindu-ma in loc. Am ridicat privirea, intalnind acei ochi albastri. Imi aduceau aminte de mare si cerul senin. Un albastru asa de frumos si lipede. Pana acum nici nu-mi trecuse prin minte intrebarea: Ce cauta el la mine acasa? Si a auzit toata cearta dintre mine si mama?

            Salvarea a luat-o pe mama si nu m-au lasat sa ma urc si eu. Acest baiat s-a oferit sa ma duca la spital, dar cu masina mamei. Am acceptat imediat, negandindu-ma ca ma urc cu un strain in masina. Tot ce voiam era sa ajung langa mama. Si acum ca am ajuns la spital, nimeni nu vrea sa-mi dea nicio informatie.

            -Calmeaza-te. Totul o sa fie bine, imi spune acesta bland.

            Dupa ce am auzit cuvintele lui, am simtit ca si cum ceva mi s-a luat de pe umeri. Inca eram ingrijorata, dar sinceritatea cu care-mi spusese cuvintele ma facuse sa ma mai relaxez. Mi-a facut semn sa ma asez, asa ca am luat un loc pe scaunul de pe hol. S-a asezat si el langa mine.

            -Charles, aud vocea baiatului de langa mine si ii vad mana intinsa spre mine. Sau Charlie.

            Am intors privirea spre el, iar acesta imi zambea. Un zambet asa de frumos si sincer. Am simtit cum ma incalzesc pe interior si mi se imbunatateste starea.

            -Kailey, ma prezint si eu. Sau Kailey, adaug eu razand.

            A ras si el incet. I-am apucat mana, iar el mi-a strans-o usor. Privirile noastre erau intersectate si niciunul nu avea de gand sa-si schimbe aria vizuala. Eu zambeam, el zambea. Pana acum un minut simteam ca toata lumea imi cazuse in cap, iar acum un simplu zambet, ma face sa ma simt mai bine.

            -Pentru doamna Harris?aud o voce.

            Am tresarit la auzul numelui meu de familie. Mi-am smuls mana din cea a lui Charles... Charlie, si m-am ridicat in picioare. Chiar atunci usile culisante s-au deschis si l-am vazut pe tata, Dylan si Kennedy. Au venit in graba spre mine in acelasi timp cu acea asistenta.

            -Cum e Kate?intreaba tata cu voce disperata si ma ia in brate.

            -Acum aflu, spun eu uitandu-ma spre asistenta.

            -Doamna Harris e bine acum. E la perfuzie si e treaza in salonul 10. Va asteapta, dar nu toti, pentru ca este inca slabita. Mi-a zis ca are probleme cu inima.

            -Da, dar nu a mai lesinat de mult. Va multumim, spune tata.

            -Va stau la dispozitie pentru orice intrebare. O sa mai dureze putin pana ies analizele, dar vi le aduc eu, spune asistenta si apoi pleaca.

            -Vreau sa o vad pe mama, spun eu rapid.

            -Ai vazut-o acasa si fac pariu ca din cauza ta e aici, deci asteapta, imi spune Kennedy pe un ton urat.

            M-am uitat uimita la el. Tata s-a uitat o data la mine, apoi s-a intors si s-a indreptat spre salonul mamei. Dylan l-a urmat imediat, iar apoi Kennedy. Nu aveam putere sa ma duc dupa ei. Cuvintele lui Ken, parca ma lovisera si ma lasasera inconstienta. Gandindu-ma mai bine, mama din vina mea a ajuns aici, pentru ca m-am certat cu ea. Dar ma mai certasem si nu se ajunsese aici. Azi ce a fost asa de diferit?