Fii puternica

Capitolul 11

Kaitlyn

            Dupa ce mi s-a terminat perfuzia, nu stiam cum sa fac sa plec mai repede din spital. Nu-mi placea sa stau prin spitale, nesuportand mirosul acela. Nu stiu cum Tyler si Brianna isi petrec fiecare zi aici. Analizele au iesit normal, ca de fiecare daca cand ajungeam la spital din cauza lesinatului. Nu am mai ajuns de mult, pentru ca de obicei ii spuneam lui Kevin, cand ma simteam rau si stia cum sa ma readuca pe picioare, fara sa trec prin starea de lesin. Sau daca lesinam, ma trezea imediat. A trebuit sa invete aceste lucruri, pentru ca o sa fiu urmarita mereu de aceasta boala de inima.

            Pentru copiii mei e prima oara cand afla ca lesin, iar pentru Kailey sunt sigura ca a fost un soc cand m-a vazut intinsa pe jos. M-am enervat rau de tot cand m-am certat cu ea, iar cuvintele ei m-au ranit, „nu am nevoie de ajutorul tau". M-am simtit asa de inutila in acel moment. Simteam ca nu am niciun rost pe pamant. Ca si mama, scopul meu e sa-mi cresc copiii si sa-i ajut, dar ea ma respinge. Toate aceste sentimente s-au adaugat oboselii acumulate de peste zi, iar inima mea s-a hotarat „hai sa mai fac un episod de lesin".

            Cand ajung acasa, trebuie sa le explic copiilor mei ca sunt bine. Nu vreau sa traiasca cu teama ca as putea sa mor sau cine stie ce idei si-au facut ei in cap. Sunt o persoana normala, dar cu o inima care face pe nebuna uneori. De-a lungul timpului, am invatat cum sa ma controlez, iar cand simteam ca nu mai pot ma opream din activitatea respectiva si ma linisteam. Dar de data asta, am ignorat senzatia de intepaturi in piept si am continuat sa tip la Kailey.

            M-am trezit din visare, cand masina s-a oprit in fata casei. Kevin a apasat pe butonul cheii de la usa garajului si aceasta s-a deschis. A parcat masina inauntru, apoi am coborat. Kevin a sarit inaintea mea ca sa-mi deschisa usa de la casa.

            -Bine ca nu ma cari si in brate, spun eu ironica.

            -As face si asta, spune el razand.

            Mi-am dat ochii peste cap, apoi am intrat in casa, iar Kevin in urma mea. Imediat am auzit pe scari pasi. Kailey s-a oprit brusc aproape de baza scarilor cand m-a vazut. Chipul ii era atat de trist si puteam sa-i vad ochii rosii. Sper ca nu mai plansese si dupa ce a ajuns acasa.

            -Au!tipa aceasta cand Kennedy se izbeste de ea. Uita-te pe unde mergi!

            -Nu te mai opri in mijlocul drumului, tipa si acesta.

            Simt cum ma ia durerea de cap, daca-i mai aud mult timp tipand. Mi-am pus degetele pe tampla, masand incet.

            -Mama voastra are nevoie de liniste, nu te tipetele voastre, spune Kevin autoritar.

            Acestia au tacut imediat. Au coborat scarile, apoi s-au indreptat spre mine cu pasi mici. Am deschis larg bratele, cuprinzandu-i pe amandoi intr-o imbratisare. Oh, doamne. Acest moment trebuie trecut in calendar ca si premiera. Nu am mai primit o astfel de imbratisare de nu mai stiu cand. Minioana de mine, imbratisata de copii mei mai inalti decat mine.

            -Esti bine, mama?intreaba Kailey.

            -Ce a zis doctorul ca ai? E totul inregula cu tine?intreaba si Ken repede.

            Le-am zambit si am dat usor din cap. Le-am facut semn sa mergem in living. M-am asezat pe canapea, iar Kevin langa mine. Copiii s-au asezat fiecare pe cate un fotoliu din fata mea. Amandoi stateau cuminti si asteptau sa le spun ce e cu mine. Asa stateau si cand erau mici si ma vedeau cu sticlele de lapte in mana sau cu vreo bomboana. Gandindu-ma la asta, un suras mi-a iesit printre buze, iar cei doi s-au incruntat, apoi s-au uitat unul la altul.