Fii puternica

(II) Capitolul 25

Kailey

            Am deschis ochii incet si am fost inconjurata de lumina. Totul in jurul meu era alb. Un alb imaculat care aproape te orbea. M-am ridicat in picioare si priveam speriata in jur. Nu stiam unde sunt. Am vrut sa strig, dar nu aveam glas. Nu puteam sa articulez niciun sunet. Am inceput sa alerg, dar nu stiam in ce parte. Voiam sa scap de aici. Chiar daca era totul alb si luminat, imi era frica.

            Am simtit imediat ca am obosit si mi-am pus mana pe abdomen. In secunda urmatoare am tresarit. Mi-am ridicat rapid tricoul si am incremenit cand am vazut ca burtica mea nu se afla. Abdomenul imi era plat, exact ca inainte sa fiu insarcinata. Ce naiba se intampla?ma intreb in minte.

            -Mami, aud o voce slaba de nicaieri.

            M-am intors pe toate partile, dar nu era nimeni. Din nou aceeasi voce, acelasi cuvant m-au facut sa tresar. Apoi s-a auzit un gangurit si mi-am dat seama ca e un copil. Un bebelus. Bebe?! Am incercat sa-l strig, dar nu aveam voce. Ma uitam in disperare in jurul meu si alergam, dar fara nicio directie. Acea voce se auzea cu ecou, dar nu puteam sa vad posesorul.

            M-am trantit in genunchi si am simtit cum lacrimile imi uda obrajii. Voiam sa-l vad pe Bebe. El ma striga, iar eu nu eram la el. Am privit in jos si m-am incruntat cand am vazut ca o crapatura se formeaza din dreptul meu, mergand pe o linie nu prea dreapta. Am urmarit cu privirea acea linie pana am vazut ceva... sau pe cineva. Am intrezarit un cap mic, cu par deschis la culoare. Am putut sa vad doar spatele micutei fiinte. Acesta era imbracat in alb. Un costumas il ii imbraca micul corp, putin dolofan.

M-am ridicat rapid si am inceput sa alerg spre el. Spre Bebe. Alergam, dar nu ajungeam nicaieri. Distanta se marea intr-una, iar acea crapatura neagra ce traversa albul imaculat era cu mult inaintea mea. Dintr-o data m-am oprit in loc speriata. Am vrut sa tip, ca sa se dea intr-o parte, dar nu aveam voce. Crapatura se marea, iar gaura neagra se largea. Am incercat sa tip, sa tip la Bebe, sa tip dupa ajutor, dar nimic. Am luat-o din nou la fuga, dar nu ajungeam nicaieri. Cu cat inaintam, cu atat Bebe era mai departe de mine.

Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obraji, cand gaura neagra s-a extins asa de mult, incat micutul imbracat in alb a cazut. A cazut in acea groapa. Bebe era dus. Am cazut in genunchi, privind spre acea pata neagra pe unde cazuse Bebe. Nu am putut sa am grija de el. Nu am putut sa am grija de propriul meu copil. Sunt o mama groaznica.

~

            Am deschis larg ochii, iar de data aceasta am fost orbita de lumina puternica a neonului de pe tavan. Am strans puternic din ochi, dar i-am deschis cand am simtit pe cineva prinzandu-ma de mana. Mi-am intors privirea si l-am vazut pe Charlie. Un mic zambet i-a aparut in coltul gurii, dar ochii ii erau tristi. Si rosii. Foarte rosii. Plansese. De ce plansese?

            -Te-ai trezit. Cum te simti? Te doare ceva? Ai nevoie de ceva?

            -Ce s-a intamplat?intreb eu cu voce slaba. Unde ma aflu?

            M-am uitat speriata in jurul meu. Am recunoscut imediat mobilierul de spital. Am vazut un fel de punga atarnata de o chestie ce semana cu un cuier, care-mi alimenta perfuzia din mana. Nu-mi aminteam nimic. Stiu doar ca m-am trezit cand m-a sunat Charlie la telefon. L-am auzit pe acesta cum a oftat trist, apoi m-a sarutat usor pe frunte.

            -Ai avut un accident. Ai cazut pe scari, ti-ai spart capul si ai ajuns la spital. Acum esti bine.

            Mi-am ridicat mana libera si mi-am pipait capul. Am simtit imediat un pansament si o durere usoara cand am atins zona. Charlie mi-a luat mana si a sarutat-o usor. Ma privea atat de atent si era trist. Vedeam asta in ochii lui, dar nu puteam sa descifrez motivul. Eram bine. Nu ar trebui sa fie fericit?