Fii puternica

(II) Capitolul 8

Kailey

Imi simteam inima cat un purice si chiar nu stiam daca mai bate. Panica si frica imi curgeau prin vene. Nu voiam sa intru in acea cladire. Nu voiam sa fiu asa de aproape de Bryan. Nu vreau sa-i intalnesc privirea, pentru ca nu stiu cum voi reactiona. Nici nu vreau sa vorbesc cu el. Atatea lucruri pe care nu le vreau, dar acestea se vor intampla. Viata... n-ai cei face.

M-am dat jos din masina si aproape am luat-o la fuga spre intrarea in scoala. Nu voiam sa ma intalnesc cu Bryan in parcare. Voiam sa ajung la dulap, imi luam cartile, apoi drept in clasa.

-Kailey, totul o sa fie bine. Nu te mai agita, aud vocea lui Leah care incerca sa tina pasul cu mine.

Nu i-am raspuns. Mintea mea nu gasea un raspuns pentru ceea ce zisese ea. Creierul meu se gandea la o solutie de a nu ma intalni cu Bryan azi sau in alta zi din viata mea. Viata isi bate joc de mine. Nici nu am luat curba bine ca deja il vazusem pe Bryan stand rezemat de dulapul meu. Oare are ceva daca merg la ora fara carti?ma intreb imediat.

-Nu-i da satisfactie, Kailey. Du-te si infrunta-l, ma incurajeaza Leah.

M-am intors cu privirea spre ea si ma uitam uimita la ea. Nu ma asteptam sa zica asta. Dar avea dreptate. Nu puteam sa-l las sa-si bata joc de mine. Mi-am jurat ca nici un baiat nu o sa-si bata joc de mine. Poate la inceput ma intimida el pe mine, dar se mai schimba rolurile. Trebuie sa merg la el si sa-i arat ca nu-mi pasa. Am inaintat spre el, iar acesta s-a indreptat de spate cand m-a vazut.

-Da-te din dreptul dulapului, spun eu aspru.

Nu a comentat nimic si s-a dat cu un pas intr-o parte. Mi-am deschis dulapul si imi cautam cartile de care aveam nevoie. Simteam tensiunea care era intre noi doi si simteam ca o sa explodez daca nu vorbeste mai repede. Stiam ca o sa comenteze, era inevitabil, dar ii placea sa ma fiarba. Ma cunoastea bine si stia ca nu am rabdare prea multa.

-Te-ai distrat la universitate?intreaba el.

Am tresarit. Mi-am intors privirea spre el si am facut ochii mari. El doar ma privea cu un ranjet imens pe fata. De unde naiba stie? M-a urmarit? Chiar asa de disperat a fost incat a venit dupa mine? Ar fi ceva sa-mi spuna ca a stat toata noaptea la usa si m-a auzit cum gemeam.

-La Princeton, adauga el.

-Stiu si eu. Ai ajuns sa ma si urmaresti?intreb eu cu dezgust. Foarte frumos.

-Nu te-am urmarit, ridica el din umeri. Dar tot caminul stie ca o fata de liceu si-a petrecut noaptea acolo. Si am prieteni pe acolo, deci am aflat si eu.

-Felicitari. Acum scuza-ma, trebuie sa ajung la ora.

Am vrut sa fac un pas ca sa-l ocolesc, dar acesta s-a pus in fata mea, lipindu-si mainile de dulap de o parte si de alta a mea. Am ridicat privirea spre el si incercam sa par cat mai indiferenta. Dar ochii lui erau prea aproape. Acel verde superb ma facea sa mi se taie respiratia. Dar ura pe care i-o purtam acum in suflet era mult mai mare decat iubirea.

-Deci daca ai fugit in bratele aceluia, inseamna ca nu ma ierti.

-Esti mult mai inteligent decat ma asteptam, spun eu cu ironie. Si normal ca nu o sa te iert. Nici nu ai facut cine stie ce ca sa-mi dovedesti ca merita sa te iert.

-Eu te-am iertat pe tine o data si ti-am suportat toate intalnirile din vara cu Charlie fara sa comentez nimic. Cine stie cate s-au mai intamplat si atunci.