Fii puternica

Capitolul 31

Kailey

            Nu sunt roata de rezerva. Aceste cuvinte mi-au trecut imediat prin minte, cand am devenit constienta de trupul meu. Simteam o durere de cap ingrozitoare si eram foarte slabita. Nu aveam puterea nici sa deschid ochii. Eram in acel intuneric. Ce s-a intamplat?ma intreb singura. Tot ce stiu era ca am fugit de la scoala lui Charlie. Imi simteam corpul intins pe ceva, nici prea tare, dar nici moale. M-am concentrat mai bine si am inceput sa aud voci. Dar creierul meu nu descifra intelesul cuvintelor.

            -Deschide ochii frumoaso.

            Am simtit o mana rece care mi-a atins obrazul. Am incercat din nou sa-mi deschis ochii. Prin slaba crapatura, lumina a intrat si m-a orbit din plin. Am strans puternic din ochii, deranjata. Acea mana mi-a mangaiat incet obrazul si cu greutate am deschis ochii, cat sa vad o femeie. Ma privea zambind, iar eu din cauza luminii din camera ma incruntam putin la ea. Camera? Ce camera?

            Am dat sa ma ridic, fiind speriata de locul unde ma aflu, dar am simtit o durere groaznica la cap. Acea femeie s-a repezit sa ma intinda inapoi in pat:

            -Stai linistita, scumpo. Esti la spital. Esti in regula. Ma bucur ca te-ai trezit.

            -De ce sunt aici?intreb eu cu voce slaba.

            -Aproape a dat masina peste tine. Ai lesinat inainte sa fie impactul, iar acel barbat a oprit la timp. Erai decat foarte putin sub masina, cu picioarele. Acum ca te-ai trezit, trebuie sa te duc sa te consulte un doctor, ca sa vada daca ai ceva la cap. Ai dat cu capul de asfalt totusi.

            Incercam sa-mi amintesc ce tocmai imi spusese femeia, dar parca acel eveniment fusese sters din mintea mea. Nu-mi aminteam de nici o masina si nici de lesinat.

            -Te descurci sa mergi pe jos sau aduc un scaun cu rotile?ma intreaba femeia.

            -Pe jos, spun eu.

            M-a ajutat sa ma ridic din pat. Cand m-am pus pe picioarele mele, am simtit o ameteala care mi-a cuprins tot corpul. Iar durerea de la cap nu disparea. Ma simteam asa de slabita, de nici nu ma tineam pe picioare. Dar nu voiam in scaun cu rotile. Ma descurcam. Nu eram moarta. Doamne ajuta.

            Am iesit din acel salon micut, tinuta de acea femeie cu multa grija. Nici nu am pasit bine in holul spitalului, ca mi-am auzit numele strigat de mai multe voci. Am ridicat privirea si am vazut-o in prim plan pe mama, care alerga spre mine. M-am desprins de acea asistenta si m-am aruncat in imbratisarea mamei. Picioarele mi se inmuiasera, iar durerea capului s-a amplificat din cauza miscarii bruste facute. Dar mama a stiut sa ma tina strans la piept ca sa nu cad. Ii auzeam suspinele la urechea mea. A plans. A plans pentru ca eu am ajuns aici. Nu vreau sa o vad din nou plangand. M-am departat putin si i-am vazut ochii aceia albastri, pe care i-am mostenit, in lacrimi. Acum ma durea si sufletul, pe langa trup.

            -Esti bine draga mea? Doamne, trebuia sa vin dupa tine. Daca ti se intampla ceva mai rau. Nu mi-as fi iertat-o. Imi pare rau. Nu trebuia sa te las sa pleci.

            -Sunt bine mama. Nu e vina ta, spun eu cu voce scazuta.

            A venit si tata si m-a imbratisat si el strans la piept. M-a pupat pe frunte si a multumit ca sunt bine si nu mi s-a intamplat nimic. Acea asistenta „m-a furat" din bratele parintilor, sub motiv ca trebuie sa ma consulte un doctor. Am vazut pentru o secunda, acei ochi albastri pe care-i iubeam. Erau tristi si nu-mi placea sa-i vad asa. El nu merita sa fie trist.