Fii puternica

(II) Capitolul 1

Kaitlyn

            Un singur loc, uneori chiar un singur cuvant ma fac sa ma simt nesigura pe mine, iar frica incepe sa-mi curga prin vene. Detroit. Aceste 7 litere trezesc amintiri oribile, care-mi fac corpul sa se cutremure. Doar auzind se intampla asta, dar cand trebuie sa-l vizitez, simt cum tot corpul imi e blocat. Nu m-as urca in avionul care duce acolo si nu as iesi din acel aeroport cand ajung.

            Dar daca pana la urma, dupa insistente si impingeri de la spate ajung in acel oras, nu stiu cum sa fac sa plec mai repede. Exact ca acum. Am impresia ca secundele trec cu viteza melcului. Astept sa plec din acest oras, din acest teritoriu unde eu ma simt slaba si neajutorata. Vreau sa scap. Philadelphia e casa mea.

-Kaitlyn?aud o voce slaba si ma intorc repede.

            Am inspirat adanc, incercand sa ma stapanesc din a face o iesire urata. O incapere si noi doua. Pe parcursul acestor cateva zile petrecute in Detroit am incercat sa stau departe de ea. Inca de cand am aflat ca ea e mama mea adevarata acum 21 de ani, nu am mai putut sa o vad in fata ochilor. Nu voiam sa vorbesc cu ea, chiar daca ea a incercat de nenumarate ori, nu voiam sa ma intalnesc cu ea, chiar daca soarta ne-a adus de cateva ori impreuna. Nu o voiam in viata mea. Cum de a ajuns fix ea in familia mea?

            -Ai fugit de mine in tot acest timp in care ai stat aici, spune femeia.

            Anii isi pusesera amprenta pe chipul ei, iar evenimentul nefericit petrecut azi i se putea citii cu usurinta pe fata. Unchiul Will murise, dupa o lupta lunga cu cancerul, iar astazi fusese inmormantarea. De acea ne aflam aici... in acest oras blestemat. Am vrut sa nu vin, dar nu am scapat de insistentele parintilor mei... adoptivi. Isabella ii fusese alaturi in fiecare secunda ce mai ramasese din viata lui Will, deci suferea dupa pierderea lui. Dar asta nu ma induiosa.

            -Cred ca stii si tu motivul. Nu avem ce discuta, spun eu cu asprime in glas.

            Stiam ca faptul ca m-a abandonat in spital mi-a oferit sansa la viata pe care o am acum, dar nu pot sa trec peste faptul ca m-a parasit. Doar gandindu-ma la asta ma simt ca un nimic. Ca o papusa pe care o uiti in parc. Sunt un lucru pierdut. Am trait 16 ani in minciuna. Stiu ca viata mea nu ar fi fost la fel de buna daca ma pastra ea. Nici nu stiu ce simt cu adevarat fata de ea, in sufletul meu fiind un mixt de sentimente. Dar mai bine nu o intalneam. Si mai bine nu era in familia mea.

            -Voiam sa vorbesc cu tine si am asteptat sa ne vedem fata-n fata ca sa-ti spun.

            Mi-am incrucisat bratele la piept si am asteptat sa spuna ceva. Imi era putin frica. Cine stie ce veste imi mai da. Mi-am luat pastilele de inima astazi?ma intreb singura. Nu stiu daca mai suport vreun soc asa de mare. M-a privit atent si cu o oarecare tristete in ochi. Acei ochi. De ce a trebuit sa-i mostenesc de la ea? Am incercat sa par cat mai indiferenta, chiar daca pe interior ma rodeau sentimentele.

            -Acum ceva timp m-am intalnit intamplator cu tatal tau. L-am recunoscut, m-a recunoscut si am vorbit putin.

            -Ma mir ca iti amintesti de el. Mi-ai zis ca a fost doar o aventura, spun eu cu asprime, deja simtind cum ma enervez.

            Cuvintele mele au ranit-o. I s-a citit imediat pe chip. Dar pe mine m-au deranjat. Mi-a fost de ajuns ca am aflat de ea, nu vreau sa stiu cine stie ce si despre tatal meu. Ma trezesc acum ca imi e si el unchi sau ceva.

            -I-am povestit in mare despre tine. A fost socat si suparat ca nu a stiut de existenta ta de cand te-ai nascut. Dar se bucura ca ai ajuns intr-o familie iubitoare si ai o viata frumoasa.