DNA | Zayn Malik

Capitolul 20

Usa s-a trântit în urma mea, corpul meu izbindu-se de parchetul rece. Am închis ochii încercând sa elimin durerea ce se plimba în pieptul meu, durerea provocata de propriul tata. Persoana care ar trebui sa fie lânga tine, sa îsi apere fica, sa o iubeasca, sa o ajute. El nu a fost prezent în viata mea, mereu a fost mult prea ocupat pentru a sta cu mine, prezenta mea îl plictisea, acum stau si ma întreb daca m-a dorit cu adevarat. Cuvintele lui îmi rupeau inima în mii si mii de bucatele pentru a suta oara în ultima ora. O parte din mine stia acest lucru de mult timp, însa nu vroiam sa le aud, nu vroiam sa îmi spuna asta, vroiam ca cealalta parte din mine sa creada în el, o încredere oarba. O iubire sfâsiata, însa plina de încredere. 

Stateam întinsa pe podea observând cum cerul se întuneca, cum albastrul senin a fost înlocuit de o culoare neagra urmând ca un fulger sa separe cerul în doua bucati, am tresarit, însa nu m-am ridicat. Corpul îmi era paralizat, de durere, de disperare, de teama. 

"Ai putea sa uiti ca îti sunt tata." 

Cuvintele lui îmi faceau inima sa bata mult mai repede, aerul era din ce în ce mai putin în camera. A gândit acele cuvinte? Simte lucrurile care mi le-a spus? Nu îi pasa de mine, sau a spus acele cuvinte la nervi? Probabil nu vroiam sa aud raspunsul, nu îmi pot imagina o umilinta mai mare decât sa aud aceste cuvinte din nou din partea lui. Saptesprezece ani am asteptat iubire din partea barbatului care în ochii mei era vazut precum un erou, saptesprezece ani am asteptat sa îmi spuna ca ma iubeste si ca sunt cel mai bun lucru din viata lui cum o facea mama de atâtea ori, saptesprezece ani blestemati am asteptat sa vorbesc cu el despre viata mea, despre problemele mele, despre tot ce nu s-a putut vorbi atunci, demult. 

Telefonul a început sa vibreze în buzunarul meu însa nu ma interesa, vroiam sa fiu doar eu. Vroiam sa plâng, sa tip, sa ma descarc cum nu am facut niciodata. Vroiam sa strig fara sa ma auda nimeni. Stateam întinsa pe parchet încercând cu toate puterile sa ma ridic, însa am cazut din nou lovindu-ma de coltul patului.  

- Eve, iubito, deschide usa. 

Vocea mamei mele mi-a frânt inima. Puteam simti disperarea din vocea ei, frica din spatele cuvintelor. Mi-am tras corpul pe coate rezemându-ma de pat continuând sa privesc imaginea sufletului meu, cerul. 

- Eve, deschide usa. 

Nu am sa o fac. Pentru prima data în viata mea vreau sa fiu singura, sa stau în întuneric si sa ma gândesc la viata pe care am avut-o. La cuvintele tatalui meu, la mine, la Zayn. Aveam nevoie sa fac asta. Bataile în usa lasate de mama se potriveau perfect în combinatie cu tunetele de afara. Am închis ochii lasând ca amintirile sa ruleze precum un film în mintea mea.

„- Mami, mami, vreau sa merg la tati, te rog, vreau sa îl vad doar putin, promit ca nu am sa îl deranjez. 

- Iubito, nu se poate acum, trebuie sa întelegi ca e ocupat. 

- Mereu îmi spune ca e ocupat. 

- Pentru ca este, Eve. 

- Mami? 

- Spune, iubito. 

- Tati ma iubeste? 

Nu am primit raspuns la aceasta întrebare, telefonul începând sa sune. Mama s-a ridicat pentru a raspunde. Privirea mea albastra s-a ridicat spre poza tatalui meu, din liceu. Era atât de frumos, mereu mi-am dorit sa fiu ca el, frumoasa ca el, buna ca el, dar nu vroiam sa fiu atât de ocupata. Vroiam ca el sa se joace cu mine, vroiam sa ne uitam la desene împreuna, sa nu fiu doar eu si mama tot timpul. Vroiam sa îmi citeasca povesti, sa ma strânga în brate si sa îmi sarute fruntea dupa ce adormeam. M-am ridicat din scaunul meu facând câtiva pasi pâna la masa, înaltimea nepermitându-mi sa ajung la poza. Am sarit dând cu capul de masa si cazând în fund, vroiam sa plâng, durea, codita prinsa în vârful capului facea durerea mult mai mare. Mi-am dus micutele mâini în acea zona frecând rapid pentru a trece.Am mormait un „Auu" lung înainte sa ma ridic din nou cu greu mergând pe sub masa, aveam patru ani, dar eram atât de mica înca, mult mai mica decât alti copii de vârsta mea.