DNA | Zayn Malik

Capitolul 54

Picioarele mele mergeau insa nu aveau o directie clara. Corpul ma durea insa continuam sa ma misc. Lacrimile s-au oprit intr-un final, probabil am ramas fara ele. Talpile-mi sunt ranite si simt ca-mi vor cadea daca mai fac un singur pas. Cat am mers pe jos, un kilometru, doi, trei? Nu conteaza, sunt departe, foarte departe asta e singurul lucru ce ma alina acum. Zgomotele puternice facute de masini acum nu se aud deloc, aglomeratia orasului a disparut. Sunt eu, doar eu asa cum am fost mereu. Privesc in jur insa nu vad nimic concret. Pomi, o multime de pomi, o padure. Fara sa realizez ce fac cu adevarat picioarele mele se indreapta spre intrarea in padure. Pasi mici insa rapizi. Ating trunchiul primului copac si vad cum se descojeste, exact ca mine, bucatica cu bucatica pana cand intr-un final va cadea. Aerul este rece lucru ce anunta venirea toamnei. Septembrie e o luna atat de frumoasa. Copacii prind nuante diferite deosebindu-se de ceilalti.

Ma misc adancindu-ma in padure. E liniste. Picioarele mi se opresc instantaneu si stiu ce am de facut. Ma aplec scotandu-mi pantofii din picioarele. Degetele ating iarba umezita si un fior imi strabate intregul corp. Se simte atat de bine. Imi indrept spatele continuand sa merg desculta prin iarba. Picurii de apa se scurg pe picioarele mele si tresar insa continui sa merg afundandu-ma tot mai mult in padure. Sunetul pasarilor imi alina durerea provocata de zgomotul din oras insa sufletul mi se intristeaza odata ce realizez ca si ele vor pleca. Vremea lor aici s-a terminat, acum e timpul sa plece intr-un loc unde caldura sa nu le paraseasca vreodata, un loc cald precum o inima indragostita. Singurul zgomot este provocat de mine insa nu ma pot opri, merg insa nu stiu unde, vreau doar sa aflu ce se afla la capatul paduri, sau vreau sa raman aici, sa traiesc aici, singura. Toate astea imi aduc aminte de copilarie. Putinele momente cand mergeam cu tata la padure pentru a vedea multimea de flori, sau doar pentru a ne aseza pe o patura intr-un loc luminos pentru a-mi spune povesti. Imi amintesc ca zambeam si ii puneam atatea intrebari despre fiecare detaliu pe care mi-l zicea. Imi amintesc cum ma privea, o facea cu mandrie sau cel putin asa m-a lasat sa cred " fata lui tata" . Asa imi spunea atunci, si eram. Vroiam sa stau mereu cu el, sa stiu cu ce se ocupa, sa pot povesti cu el mereu.

Un oftat imi scapa printre buze si raman pe loc. Imi ridic privirea spre cer si atunci realizez. E acelasi loc in care ma aducea tata mereu cand eram mica. Ochii mei se inchid si incep sa vorbesc.

- De fiecare data cand privesti stelele e ca si cum s-ar deschide o usa. Poti fi oricine oriunde. Poti sa fii tu in oricare moment al vietii tale. Deschizi acea usa si realizezi ca esti aceasi persoana care priveste aceasi stea. Te vezi in trecut alaturi de prietenii tai, alaturi de familie, alaturi de fiecare moment pe care l-ai trecut dar care acum sunt doar alte amintiri. Te vezi in viitor impreuna cu visele tale. Vezi totul. Priveste stelele si gasesteti drumul pe care vrei sa mergi, nu te uita in spate pana nu te asiguri ca trecutul e mai bun decat iti amintesti . Nu-l poti schimba, asa a fost sa fie dar te poti concentra pe prezent si viitor si asa vei reusi ca la final sa-ti schimbi trecutul.

Asa mi-a spus tata atunci. Privesc stelele si simt cum lacrimile mi se scurg din nou pe obraji. Ma las in jos pana cand intr-un final stau intinsa pe iarba usor umede. Privesc in sus si simt cum parasesc lumea asta. Simt ca intru intr-un univers paralel cu al nostru. Plec si totodata raman. Inghid ochii si totul e mai bine. Aici in mijlocul nimicului ma simt acasa. Ma simt protejata chiar si singura. Aici simt ca nu ma va rani nimeni si nimic, aici sunt bine.

As vrea sa pot da timpul inapoi, as vrea sa schimb lucruri pe care inainte nu le vedeam, as vrea sa ma pot schimba pe mine. M-as crea mai puternica, m-as crea hotarata. Totul ar fi atat de diferit daca mi-as putea contura singura soarta. Mi-as creona in asa fel viata incat suferinta sa nu fie prezenta deloc. As schimba faptul ca am asteptat saptesprazece ani de iubire, as schimba suferinta prin care treceam de fiecare data cand parintii nu erau prezenti. A fost o durere muta pe care n-am depasit-o nici acum. E ciudat sa privesti cum toti din jurul tau au familia pe care se pot baza, la mine e diferit. Nu-mi amintesc ultima data cand parintii mei nu au urlat unul la celalalt, nu-mi amintesc ultima oara cand am stat la o masa toti impreuna. Nu-mi amintesc nimic din toate astea, probabil pentru ca nu s-au intamplat foarte des.