DNA | Zayn Malik

Capitolul 27

Aud uşa cum se trânteşte în urma lui deşi ştiu că nu a făcut asta intenţionat. A plecat din nou. Eu i-am cerut acest lucru, însă mă aşteptam să riposteze cumva, să spună ceva, să se enerveze şi să distrugă totul în jurul lui, însă nimic. A decis să plece pe uşa aceea blestemată exact cum a făcut şi prima dată. Nu pot face faţă schimbărilor lui de temperament. E prea mult pentru mine, însă asta nu înseamnă că sufletul meu nu se rupe în mii de bucăţele. Mă urăsc pentru asta, pentru că sunt atât de sensibilă şi vulnerabilă în preajma lui. Simt cum un fior îmi trece pe şira spinării şi mă cutremur doar la asta. Îmi înăbuş un suspin adânc, lăsându-mă să cad pe pat. Ochii mei privesc pierduţi tavanul negru. O parte din mine spune să merg după el, să îl opresc şi să îi spun că vreau să se întoarcă, să rămână cu mine şi să nu mai plece niciodată. Dar nu am să fac asta. Dacă a plecat, înseamnă că odată cu trecerea timpului, timp în care el nu a fost aici, acea vrajă a noastră a dispărut şi ea. Zâmbesc amar amintindu-mi cum mă zbăteam din greu în încercarea de a-l face să plece şi nu am reuşit, iar acum, cu doar câteva cuvinte amărâte, a dispărut. Nu ştiu ce mă doare mai tare: faptul că a plecat exact în momentul când eu aveam cea mai mare nevoie de el, că a plecat lăsându-mă pe mine să înfrunt totul de una singură, sau sunt furioasă pentru că a dispărut şi acum, pentru a doua oară, ca un laş, fără ca măcar să lupte, să încerce să facă asta să funcţioneze. La dracu cu tot.

Îmi aranjez părul în cabină în timp ce, cu mâna liberă, trag de fustă în jos. Urăsc aceste haine scumpe care îţi acoperă doar puţin din fese. Nu înţeleg de ce am acceptat să le port încă, ar trebui să am şi eu un punct de vedere a îmbrăcăminţii mele din moment ce eu trebuie să suport toate atingerile scârboase. Arunc din nou o privire în oglindă pentru a-mi vedea faţa. Ochii îmi sunt încă roşii de la atâta plâns, cearcănele sunt atât de vizibile deşi am încercat să maschez total cu machiaj, dar binenţeles nu mi-a reuşit. 

- Drăcie! Grăbeşte-te, Eve, localul e plin, strigă Mark. 

Am stat toată noaptea şi am reflectat asupra a ceea ce urma să fac. Era lucrul de care aveam nevoie, lucrul pe care trebuia să îl folosesc de prima dată. În seara asta toate se vor schimba, începând de la Mark. 

- Ai răbdare, am spus printre dinţi privindu-mă în oglindă. 

Uşa s-a deschis rapid văzându-i corpul lui Mark prin oglindă. Am închis ochii pentru câteva secunde încercând să îmi stăpânesc nervii şi emoţiile. Totul va fi bine, trebuie să fie. 

- Ce ai spus, mucoaso? a mârâit. 

Am deschis ochii privindu-mă din nou în oglindă. Albastrul sincer şi sensibil al ochilor mei trebuia înlocuit de o privire spartă, de gheaţă. Mi-am muşcat buza când Mark mi-a prins braţul strângând puternic. Durerea pulsează în braţul meu, însă rămân dreaptă. Privirea mea l-a fixat imediat devorându-l. 

- Ai cinci secunde să dispari, am mârâit. 

Gura lui s-a deschis larg formând un „O". Mi-a lăsat braţul, continuând să mă privească cu uimire. Am încălţat pantofii cu toc ajungând acum la acelaşi nivel cu el. Privirea mea era sticloasă odată ce s-a lovit din nou de oglindă.  

- Cred că ar fi bine să păstrezi distanţa, Mark, ştii ce se poate întâmpla, nu-i aşa? am spus rânjind. 

Clubul era plin. Oamenii beţi erau la ordinea zilei, fumul gros făcea ca deplasarea printre ei să fie mult mai dificilă. El nu era nicăieri. Era mai bine aşa, ştiam că eram atât de vulnerabilă sub atingerea sau privirea lui. Nu îi pot face faţă şi el ştie acest lucru. M-am îndreptat spre bar pentru a lua carneţelul. Privirea mea căuta disperată ceva anume, însă nu ştiam cu siguranţă ce. Mark a ieşit din cabină fixându-mi privirea. A încremenit. Pentru prima dată îl văd vulnerabil sub privirea cuiva. În mintea mea au apărut din nou imaginile cu acele trei bestii care s-au năpustit asupra mea fără milă şi, binenţeles, Mark a ajutat la asta. Dacă nu apărea Niall în acel moment, acum cu siguranţă îmi era scârbă de propria-mi fiinţă.