DNA | Zayn Malik

Capitolul 72

Privesc masina sfasiata si timpul se opreste pur si simplu in loc, ca si cum am fi pe un taram magic. Imi vin in minte toate clipele petrecute impreuna. Prima seara, cea in care am vazut-o; era atat de speriata. Apoi ii era frica de faptul ca ar putea simti ceva pentru mine si eu stiam asta, insa am continuat, am lasat lucrurile sa se miste in ritmul lor natural. Si s-a intamplat ce avea sa se intample. In prima noastra seara impreuna am stiut ca nu mai este cale de intoarcere si ca ea este universul meu, ca oricat as vrea sa neg tot ceea ce se intamplase pana atunci nu pot si ca sunt iremediabil si ireversibil indragostit de ea. Ma aflu in mijlocul unei strazi nenorocite si aud sirenele cum urla, insa pe aceeasi strada vad atatea imagini cu mine si cu ea incat mi-e greu sa ma misc. Nu vreau sa ma misc de-aici. 

Viata mi-a luat tot ce imi era mai drag pe lume si poate ca nici nu meritam toate astea. Am pierdut-o pe Safaa. Acea micuta cu ochii de caramel care imi facea zilele mai frumoase cu fiecare zambet. Imi amintesc atunci cand parintii mei au venit la mine si mi-au dat vestea cea mare. Ranjeau cu gura pana la urechi, iar eu, la inceput, am simtit gelozie. Credeam ca nimic nu va mai fi la fel, si chiar nu a fost. Insa in momentul in care am tinut-o pentru prima oara in brate si trupul ei firav atarna in bratele mele slabanoage, atunci am stiut ca as fi in stare sa imi dau si viata pentru ea. As fi fost in stare, daca as fi fost acolo in momentul in care a avut accidentul. As fi facut imposibilul sa o protejez, sa o tin in viata, dar nu am putut. A inchis ochii chiar in bratele mele. Viata mi-a rapit-o. Si pur si simplu nu este corect. Nu o pot pierde asa pe Eve, nu in acelasi mod. 

Nu pot fi intr-atat de blestemat, nu pot sa le pierd pe amandoua si sa pretind ca viata merge inainte. Este mult peste puterile mele si mult peste puterile oricarei persoane. Dupa moartea lui Safaa m-am reincarnat in ceea ce sunt in prezent, insa daca Eve e moarta? Am ajuns aproape dependent de ea si nu stiu unde ma voi duce si ce voi face. 

Este a doua oara cand simt toata aceasta invalmaseala si pur si simplu as vrea sa imi smulg capul de pe umeri si sa mor. As vrea sa fiu eu cel care isi lasa viata prada oricui ar vrea-o. In schimb, imi simt lacrimile fierbinti cum imi curg siroaie pe obraji si, pentru prima oara dupa mult timp, le las sa curga si ma simt eliberat ca de o povara grea. Simt fiorii cum ma cuprind din toate incheieturile si efectiv imi smult parul din cap cand realitatea ma aduce pe pamant si stiu ca trebuie sa ma misc dracului de-aici. 

- Zayn?

Intorc capul pentru a vedea cine ma striga, sperand cumva ca ea sa fie cea care striga dupa bratele mele, dupa mine. Insa este doar Niall si acum as vrea fie sa ii sparg capul cu o piatra sau sa il iau in brate.

- Ai incercat sa te duci la ambulanta?

Ma uit la el cu ochi straini si pamantul imi fuge de sub picioare chiar si cand spune cuvantul acela. Sunt disperat, sunt al dracu de disperat. Mi-e frica de ce as putea sa vad acolo si nu vreau sa ma duc. Si totusi trebuie. 

Picioarele mi se misca ca printr-o minune si, involuntar, ma indrept spre acel loc de care imi este atat de frica. Ambulanta este parcata pe o strada laterala, astfel incat sa nu ingreuneze circulatia. Oare ce se intampla acolo? Oare este in viata si o stabilizeaza? Sau nu mai au nici macar un motiv pentru a o transporta la spital? Privesc din nou masina facuta bucati si sper din tot sufletul sa nu vad acea bucata de material neagra. 

Secundele nu mai au aceeasi valoare si simt ca pasesc atat de greu. Mi-e frica. Pentru a doua oara in viata mi-e frica si nu pot decat sa las lacrimile astea nenorocite sa curga. O iubesc. O iubesc cum nu am iubit pe nimeni niciodata in viata mea. Si as fi in stare sa o las sa faca orice nebunie doreste, chiar si sa plece si sa ma paraseasca. Doar sa o stiu in viata si mi-ar ajunge. Restul depinde numai de ea. 

Privesc usile deschise ale ambulantei si imi lungesc doar putin gatul. Si inima mea se opreste, pur si simplu. Este ea, chiar acolo. Fata mea. Sta doar asezata pe targa cu cateva copci puse in jurul tamplei si cu o punga cu gheata pe care o tine in aceeasi zona. Inca nu imi vine sa cred, am impresia ca este doar un vis al naibii de frumos, din moment ce eu imi faceam sute de scenarii in mintea mea. Inca cateva lacrimi se preling pe fata mea, insa sunt lacrimi de eliberare. Eve a mea este chiar la cativa metri distanta de mine, aproape sanatoasa si la fel de mica si firava cum o stiam. Si o iubesc exact asa cum e si acum chiar nu mai conteaza in ce e imbracata si cum ii sta parul. Este in viata si este a mea. Si o iubesc.