DNA | Zayn Malik

Capitolul 24

Maşina neagră a lui Niall a fost parcată în faţa casei lui Britt secunde după ce am coborât eu. Nu îmi venea să cred că el chiar face acest lucru. Credeam că tot ce mi-a spus aseară a fost doar o glumă, speram oarecum să fie aşa. Prezenţa lui mă speria, nu pot spune că am avut un început tocmai bun... acea noapte când el mi-a spus să îl las pe Zayn în pace, dacă nu mă va obliga el să o fac. Am închis uşa în urma mea îndepărtându-mă spre maşină. Apusul soarelui împodobea cerul în milioane de culori, totul era minunat. El stătea rezemat de maşină cu mâinile încrucişate la piept. Aceeaşi poziţie ca el, aceeaşi privire, acelaşi comportament. Mă întreb cât de apropiaţi sunt ei. Mult prea apropiaţi, seamănă atât de mult unul cu altul.

- Ar trebui să mergi, nu să gândeşti, a rânjit.

Am strâmbat din nas urmând să îi scot limba, faţa lui încruntându-se. Mi-a făcut semn să urc în maşină, el mergând pe partea opusă. Ştiam că nu pot scăpa de el, însă nu eram sigură dacă vreau să merg din nou la club fără el prin preajmă. Amintirile de seara trecută sunt încă prezente în mintea mea. Chiar dacă nu s-a întâmplat nimic concret, acei tipi nu au apucat să mă violeze, rănile sunt încă vizibile pe corpul meu.

- Urci, sau ce? a spus lăsând geamul jos. S-a încruntat legându-mi centura şi privindu-mă în ochi.

- Trebuie să recunosc, faţa ta arată mult mai bine curăţată.

Obrajii mei s-au înroşit. Mi-am băgat privirea în pământ murmurând un “mulţumesc”. A băgat cheile în contact părăsind rapid parcarea din faţa casei lui Britt. Ochii mei se plimbau acum pe corpul lui. Avea aceaşi condiţie fizică ca a lui Zayn. Braţele acoperite de muşchi, însă nu la fel de tatuate. Părul blond îi scotea în evidenţă tenul pielii. Ochii de un albastru izbitor, atât de asemănător cu al meu şi totodată atât de diferit. Degetele lui strângeau puternic volanul la fiecare curbă pe care o lua.

- Urâto, nu te mai uita la mine.

Atenţionarea lui a făcut ca privirea mea să se mute de pe corpul lui. Probabil mă holbam la el fără să îmi dau seama. M-am fixat mai bine în scaunul meu scoţându-mi telefonul din buzunar. Nu ştiam nimic de el de mai bine de două săptămâni, lucru care mă speria. Speram, însă, să fie bine.

„Dacă îţi spun că va veni curând te opreşti din smiorcăit?” cuvintele lui Niall şi-au făcut rapid loc în mintea mea. Presupun că era bine, altfel Niall nu ar fi aici.

- Doar nu vei plânge din nou, nu-i aşa?

- Vorbeşti cam mult pentru o persoană ca tine.

Mi-am muşcat buza înainte să realizez cuvintele spuse. Nu vroiam să sune aşa, însă acum că le-am spus am realizat cât de prostesc a sunat.

- Cum sunt persoanele ca mine, Eve? a întrebat cu privrea fixată pe drum.

- E-eu...

- Ţi-e frică de mine, Eve?

Nu ştiam dacă era frică ce simţeam pentru el. Îi eram mai mult decât recunoscătoare pentru ce a făcut pentru mine ieri. Dacă el nu apărea la momentul acela, cu siguranţă acum nu aş mai fi aici.

- Nu am să îţi fac nimic, cu mine vei fi în siguranţă.

Respiraţia mea s-a oprit. Acele cuvinte. Acelaşi lucru mi l-a spus şi Zayn cu ceva timp în urmă, că voi si în siguranţă cu el... şi am fost. Până a decis să plece. Am decis să las aceste gânduri în spate şi să trec mai departe văzând cum maşina a oprit în parcarea clubului. Corpul meu tremura, însă nu ştiam cu siguranţă de ce, probabil frica de a fi din nou în faţa lui Mark după tot ce s-a întâmplat, frica de a da din nou de acei bărbaţi atât de scârboşi, frică de privirile pline de dezgust a oamenilor aceia când mă vor vedea din nou.