Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 51

    În colțul celălalt al cabanei, Marcus se lupta cu impulsul sălbatic de a ieși din ascunzătoare ca să facă dreptate. Sângele i se înfierbântă în vene la vederea lui Andrew atât de aproape de el și de pușca ce i se odihnea liniștită pe coapsă. Mârâi printre dinți ca un ciobănesc turbat, ignorând privirile suspecte ale șerifului de lângă el. Andrew se purta de colo-colo prin odaia prăfuită, urmărind mereu cu coada ochiului pe fereastra din colț. Atmosfera era tensionată și mult prea încărcată deja și Marcus își ciuli urechile de bufniță. Pesemne nu era toată șleata ajunsă, altfel Andrew nu s-ar mai fi tărăgănit atâta.

   Dimensiunea camerei părea să se comprime cu fiecare gură de aer lacomă pe care o inhala Marcus. Stabiliseră de la bun început că nu puteau scoate nicio vorbuliță, iar bezna negricioasă nu-i ajuta nici să mimeze. Într-un final, cei doi se împăcaseră cu gândul că trebuiau să rămână la semnul prestabilit și să nu lase nicidecum ca lucrurile să scape de sub control. Andrew lăsă tăcerea să se lățească și mai mult până când simți că tensiunea și emoțiile îi ștrangulau beregata. Șeriful se foi în spatele lui, avertizându-l parcă să se potolească și Marcus se mulțumi să aștepte în tăcerea mormântală. Într-un final, după ceva ce părea a fi ani în șir, Andrew își frecă palmele una de cealaltă și mârâi:

—În sfârșit, a durat o veșnicie!

   Marcus nu-l contrazise. Își miji ochii prin lumina crepusculară și își ținu răsuflarea, în timp ce acesta deschise ușa cabanei.

—Pe toți sfinții, de ce-a durat atâta?

   Andrew izbi ușa furios, bucata de lemn trântindu-se de perete cu un sunet înfundat.

—Ni s-a părut că am fost urmăriți, murmură un bărbat și intră în încăpere, târâind după el o ladă grea. O trânti jos cu o bufnitură și se îndreptă de spate gâfâind.

—Nu m-aș mira deloc să fi fost copoiul acela mizerabil sau chiar fundul nesuferit al șerifului! V-ați asigurat bine că nu v-au luat urma?

—Suntem siguri că am scăpat fără musafiri, concluzionă un altul și Marcus îl recunoscu ca fiind Ben, primarul orașului.

   Pentru Numele lui Dumnezeu, în ce belea era implicat orașul acela și întregul consiliu? Marcus știa că încă nu era timpul să acționeze și se întoarse spre Levi deși nu-i putea vedea expresia din ochi.

—Nicky, ia cheile și deschide ușa de la subsol, ordonă Andrew autoritar. Să scăpăm cât mai curând de coletul acesta, noi ne vom primi banii și toată lumea va fi fericită.

    Nicky apucă șmocul de chei și se îndreptă spre subsol cu pași hotărâți. Andrew și Ben controbăiau prin colet, verificând încă odată starea marfei. Inima lui Marcus se strânse și mai mult când auzi pașii apăsați a lui Nicky, coborând scările cu repeziciune. Știa că acum era momentul lui Cezar. Respiră sacadat și înălță o rugăciune scurtă spre Dumnezeu. Credea că El era în măsură să îl ajute și să-i răsplătească într-un fel sau altul credincioșia din ultima vreme.

   Era atât de obișnuit să rezolve problemele tuturor, încât nu avea stare să aștepte. Se răsuci ușor pe călcâie și lăsă dorința sa pradă puterii Providenței. Cu siguranță Acesta știa mai bine ce era de făcut.