Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 10

— Olivia?

   Glasul atât de cunoscut a lui Andrew rasuna în urechile fetei, dar ei parca tot nu-i venea să creada că fusese descoperita. Își tinu respiratia si deschise ochii, după ce-i închise cand stranutase, si-l privi pe Andrew uimită.

    Era usor de citit aceeasi uimire pe chipul bărbatului, la fel ca si pe fata palidă a Oliviei. Andrew tinea în pumni draperiile groase, în timp ce o privea cu o curiozitate diabolica. Oliviei i se făcu frica. Abia acum realiza ce însemna avertismetul lui Henry si a Rebeccai, si pielea i se făcu de găină. Cum era posibil sa fie descoperită? Ce explicatie îi va da lui Andrew acum? Ce sa faca?

— Olivia? repeta Andrew întrebare, evident foarte enervat si încurcat în aceeasi masura.

— D-da? Cuvintele abia îi ieșira din gura, si parca cineva o strângă de gat: simțea ca nu mai are aer sa respire. Pulsul i se accelera instantaneu, mult mai rapid decat anterior, si-si simti picioarele tremurânde. Ce sa spun? se gândi fata.

— Ce faci aici?

   Andrew o privea cu ochii scaparandu-i de mânie, cu pumnii încleștati pe mâinile materialului, în moment ce pieptul îi urca si scădea precipitat din cauza respirației puternice. O tintui cu privirea, astfel ca fata îsi dori sa se deschida pământul în acele momente si sa o înghită, dar nu avea nicio sansa. Nu se crapă Terra în doua pentru ca să cad undeva în ea? Nu ma trasneste un fulger sa ma fac scrum? Nu vine potopul?

   Toate acele întrebari misunau pe buzele fetei, dar stia ca posibilitatile sunt limitate. Cum Olivia continua să tacă, Andrew dadu drumul draperiei, si o apuca brutal de încheietura. O trase cu forță de sub perdelele groase, pana ce ajunseră în mijlocul camerei, si apoi o lipi cu putere de birou, sfredelindu-i ochii. Nici stransoara mainii nu i se înmuie, astfel înca Olivia se gândi ca va muri sugrumta de el. Răsuflă din adâncul inimii, si o minciuna nevinovată i se  ivi pe buze.

— P-pai am venit s-să te caut pe tine. Doream sa-ti transmit ceva.

   Olivia simțea ca se îneaca în efortul disperat de a fi cat mai plauzibilă si trăgea cu greu de cuvinte astfel încat acestea sa iasa cat mai clare si convingatoare din ea. În lumina plăpânda a candelei ce abia mai fâlfâia, observa cum chipul lui Andrew se mai îmbuneaza putin, ceea ce-i dadu un nou impuls de a continua:

— Logic că te-am cautat pe navă si cum nu te-am gasit, am venit fiind sigura ca vei fi aici.

   Ochii bărbatului o sfredelira în cautarea unui semn trădător, dar cum Olivia stia sa joace la fel de bine ca el, acesta lipsea cu desăvârșire. Totusi Andrew nu era asa de usor de păcălit.

— Nu te cred. Desi - sa presupunem ca ar fi adevarat - de unde stiai tu unde e biroul meu?

    Asta e, realiză Olivia încurcată.  Prinsă! Mintea îi lucra febril, oferindu-i o informatie salvatoare. In lupta pentru viata ei, trup, minte si duh, toate erau implicate în razboi.

—Am..am întrebat pe un om de pe nava daca stie unde gasesc biroul capitanului si el m-a direcționat. Nu a fost greu.

    Ochii bărbatului se îngustara din nou, studiindu-o cu atentie. Olivia nu se lasa mai prejos, si continua sa-l încredințeze ca nu minte:

— Daca nu ma crezi, o sa merg sa caut acel bărbat, sa-ti dovedeasca ca am întrebat de el, ca sa ajung la tine.

— Infine, rosti Andrew învins. Se plimbă prin cameră, cand într-o parte cand în alta, si apoi oprindu-se în dreptul ei, o sfrdeli adânc cu privirea. Olivia simțea ca se topeste sub analiza lui acută si era sigura ca nu va mai rezista mult timp. Se ruga sa scape cat mai usor.