Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 28

— Cezar, daca mai stau o clipă în aceleași loc, cred ca voi înnebuni, admise într-un final Marcus, cu o expresie mohorâtă pe chipul-i sumbru. Nu mai rezist, înțelegi?

   Comisarul Cezar se sprijini de balustrada rigidă, păstrându-si calmul cu iscusință, asa cum făcea întotdeauna cand Marcus se confruntă cu o criză de furie.

— Băiatul meu, ti-am amintit de nenumărate ori că emoțiile nu trebuie  reprimate; ele trebuiesc controlate. Nu încerca sa-ti înăbuși furia ce te mistuie în adâncul sufletul, pentru ca nu vei reusi. Dă-ti silintele doar sa o controlezi.

— Ah, cât este de simplu de vorbit, murmură aceasta ofticat. Dar pur si simplu este inadmisibil sa accept ceea ce tocmai s-a anunțat pe puntea principală. Cum este posibil ca traseul nostru sa mai dureze încă douăzeci și unu de zile? In mod normal ar fi trebuit sa ancorăm pe pământul african zilele trecute. Nu sunt deloc absurd sa nu iau în calcul posibilele pericole si furtună ce ne-a încetinit câteva zile, dar chiar nu realizezi ca este vorba de încă o lună de zile?

   Timbrul vocii proaspătului comisar devenea tot mai ridicat, pe măsură ce-si exterioriza înverșunarea ce o adunase de-a lungul călătoriei în căușul inimii.

— Pentru mine conteaza fiecare secundă! Trebuie sa o gasesc pe Olivia cat mai curând posibil. Cum o sa fac față călătoriei încă douăzeci și unu de zile?

—Marcus, dar..

— Cezar stii ceva? M-am saturat sa stau neputincios si sa astept doar sa treaca zilele una dupa alta. Sa nu fac nimic rezonabil. Doar sa numar secundele si minutele ce par a fi transformate în ani.

   Marcus nu era singurul individ surprins de perioada de călătorie ce se prelungise considerabil. În urma ședinței membrilor consiliului ce se încheiase cu câteva minute în urmă, aceștia anunțaseră nefericită veste, ce păru sa-i alarmeze pe majoritatea. Dar ce puteau face? Frustrea si rezistenta se deslușeau pe chipurile tuturor, dar mai ales din tumultul necontenit de voci nemulțumite.

   Cei doi bărbați se îndepărtaseră putin de mulțimea de oameni, încercând în zadar să poarte o discuție tihnită.
Cezar ofta prelung într-o încercare estompată de a-si pastra calmul. Pe de altă parte, Marcus străbătea spațiul restrâns dintre ei doi, cu pași mari si calculați, ca un leu aflat între gratii ce-si analiză posibilitățile de evadare.

— Crezi ca este posibil sa ne fie întinsă vreo cursă?

—Marcus, zise blând Cezar, înțelegand perfect sentimentul cu care se luptă bărbatul. Liniștește-te! Nu vom putea lua nicio decizie corecta daca nu reușești să-ti controlezi sentimentele.

— Am pus doar o întrebare, șuieră Marcus, conștientizând ca întinsese coarda mult prea tare.

— Stii foarte bine ca nu dețin raspunsul întrebării tale.

   Marcus se apropie de Cezar atât de mult, încât îi simțea răsuflarea calda pe obrazul rece. Ochii îi aruncau văpăi de supărare si fălcile îi tremurau vizibil. În jurul maxilarului, un mușchi al fetei îi zvâcnea ușor, în acord cu durerea ce-l mistuia prin interior. Era precum un foc ce se înțețea cu fiecare secundă.

— Poate nu ai un raspuns concret, însă o bănuială tot te frământă. Stii foarte bine ca te cunosc ca pe un vechi camarad de cruce si tu nu poti nega asta. Citesc umbrele de îndoială din ochii tăi precum as vedea un clovn într-un grup de soldați.

— La ce te-ar ajuta sa afli bănuielile mele?

—Domnilor, deranjez?

   Marcus își pregăti un răspuns precipitat, pe măsura stării lăuntrice, dar rată ocazia datorită vocii pițigănite ce îi întrerupseră jovial. Bărbatul din urmă inspira adânc pregătindu-se pentru încă o confruntare acidă și se întoarse cu fața spre omul cu pricina.