Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 41

    Cu ochii brodați de lacrimi, Olivia încercă să-l vadă pe predicatorul situat doi metri mai la vale de ea. Acesta își încheie discursul trist, făcând semn unui bărbat din apropiere să înfingă crucea în pământ.

   Un alt șuvoi de lacrimi amare îi zgudui trupul subțire. Andrew se apropie de ea și își petrecu brațul pe după talia ei, de parcă acesta era singurul accesoriu care lipsea rochiei.

—Îmi pare atât de rău, Olivia!

     Olivia ignoră regretul fals din vocea lui, lăsând lacrimile să-i invadeze printre gene. Ființa ei nega cu orice por vestea morții lui Marcus.

    Andrew insistase să organizeze un mic funerariu, în care preotul să spună câteva cuvinte în memoria lui Marcus, în ciuda faptului că trupul său nu era acolo. Însă - spunea Andrew - acesta era un act de devoțiune pentru anii apuși de prietenie.

    Își jurase încă din seara în care primise vestea că nu va participa la această prostie, însă insistențele lui Andrew o exasperaseră.

— O să-ți pară rău că nu ai avut șansa să-ți iei rămas bun de la Marcus, după ce vei primi confirmarea că vestea este reală.

    Vorbele lui acre continuau să-i chinuiască mintea la fel ca sunetul disperat al unei păsări ce ciocănește în scoarța unui copac.
După ce crucea cu numele lui Marcus fu înfiptă în pământul proaspăt săpat, preotul mulțumi oamenilor ce alcătuiseră cortegiul funerar, anunțând că adunarea era liberă.

     Olivia își petrecu ochii peste mulțimea adunată, mirându-se încă odată de cât de multe persoane participaseră la funararul unui om pe care nu îl văzuseră niciodată. Probabil din curiozitate, își spuse.

     O altă lacrimă transparentă ca un bob de cristal se rostogoli pe obrazul ei și o lăsă să zăbovească sub bărbie. Un șir de femei se aliniaseră una în spatele celeilalte pentru a-și exprima compasiunea și Olivia le mulțumi sincer la fiecare în parte. Doi pași distanțat de ea, Andrew făcea același gest cu bărbații ce le urau condoleanțe.

     Când în sfârșit mulțimea dispăru din cimitir, Olivia simți că își poate lăsa inima să jelească în voie, fără a se confrunta cu privirile curioase ale femeilor cu ochii ca de vultur.
Se repezi spre bucata maronie de lemn și se zgâi cu dușmănie la numele inscripționat pe ea: Marcus Harper.

     Numele bărbatului iubit revertebră pe buzele ei, și Olivia simți că inima i se sfâșie în două. Cuprinse lemnul în brațe și dădu frâu liber lacrimilor ce le ticluise cu atâta grijă până acum. Zăgazurile cerurilor se deschiseră să asculte durerea sfâșietoare ce învălui inima unui muritor.

     Prăbușită în cea mai adânca durere pe care o simțise vreodată, Olivia anticipă o atingere blândă pe umăr. Tresări ușor și își întoarse ochii înlăcrimați spre chipul blajin al femeii.
Rebecca clipi des, lăsând durerea ce era întipărită în ochi să i se citească pe chip.

—Olivia, îmi pare atât de rău!

     Aceleași cuvinte ca ale lui Andrew, dar alt efect.

     Rebecca își deschise larg brațele invitând-o tăcut să își găsească alinarea în refugiul dintre ele. Olivia se prăbuși la pieptul ei, zguduindu-se de un plâns sfâșietor. Rebecca continuă să o mângâie pe spate, amintindu-i de același tip de răsfăț pe care îl primea de la mama ei pe când era doar o copilă.

—Îmi cer iertare să deranjez e-eeu...

     Glasul spart a lui Andrew, o determină pe Olivia să-și pună în tăcere o mie de întrebări, dar continuă să plângă, ascunsă la pieptul Rebeccăi. Femeia își drese vocea și i se adresă lui Andrew care privea nedumerit de la distanță.