Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 32

      Pentru prima data în viață, legănatul surd al vaporului îl deranja la stomac pe Marcus. Mai întâi trecerea Atlanticului într-un ritm încetinit, si acum aceasta bălăgăneală infernală. Cel putin erau aproape de port, își zise în gând, autoîncurajându-se optimist. Extrem de aproape.

      Marcus privi la valurile albăstrui ce se loveau necontenit de fundul corăbiei, în timp ce își aranja gulerul înalt al vestei de comisar. Frânturile de oraș ce se zăreau la orizont îi aprobau alegera vestimentară. Nu mai purtase o ținută oficiala ca aceasta din seara cand plecase din Anglia, dar consideră că acum era momentul să o facă. Acest lucru îi va deschide usile de care avea nevoie pentru ca să o găsească cât mai repede pe Olivia.

      Oh, dar cât de aproape era de îndeplinirea țelului său! Oftă visător, reprimându-și strigătul de bucurie ce îl amenința sa-si spuna cuvântul. Imaginea unor buze mari si roșiatice îi apărură în colțul minții, si el se întrebă cum ar fi ...

—Mă întreb .. oare amintirea oamenilor se va pierde vreodată în neant?

     Marcus tresări subtil și-și forță capul sa nege vocea pițigăită ce tocmai o auzise. Clipi iritat, își drese glasul si zise:

—Anabelle?

—În carne si oase!

     Se întoarse cu greu spre ea, privind-o perplex. Anabelle oftă - un suspin profund cu un gust amar de regret - si imploră din priviri ca întrebările vii ce i se citeau în ochi, sa capete un răspuns neîntârziat.

—Ce vrei? Scrâșni el din dinti. Parcă vorbisem să nu ...

—De ce vrei să strici un moment extraordinar între noi?

—Acesta numesti tu moment extraordinar?

—Da.

—Iartă-ma, nu am știut.

      Sarcasmul vădit ce fu încolțit printre replicile acide ale lui Marcus nu aveau cum sa treacă neobservate. Anabelle își mușcă buzele, privind rănită în jurul ei.

—Anabelle, nu am vrut să te rănesc, dar ..

—Știu, zise ea acidulat. Își ridică palmele în semn de protest, determinându-l sa taca. Nu-i momentul să te justifici.

     Marcus înăbuși sentimentul de vinovăție si se pregăti să plece. Oricum momentul ancorării putea fi în orice clipă. În plus, nu vedea rostul acelei întâlniri. La fiecare doua propoziții, un ropot de cuvinte accidulate se declansa între ei.

—La revedere, Anabelle.

     Marcus își suflă o suviță castanie de par de pe frunte si păși hotărât spre iesire. Brusc, simți o mână feminină încolăcindu-i-se dupa brațul sau robust si se opri enervat.

— Se moare din dragoste, Marcus?

     Bărbatul o privi controversat, uimit de întrebarea anoastă. Isi stăpâni cu greu impulsul necuvincios si replică precipitat:

—Da.

—Atunci eu sunt pe moarte, se văită Anabelle panicată. Marcus, ce mă fac?

     Și-ar fi dorit să o zgâțâie puternic pe aceasta femeie copilăroasa si sa o scufunde cu capul într-un butoi cu apa rece. Poate așa s-ar fi trezit la realitate.

—Poate că ar fi bine sa-i marturisesti totusi sentimentele tale bărbatului pe care îl iubesti. Cea mai simpla si realistă solutie.

—Dar nu pot!