Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 11

2 aprilie 1880

   Primele zile ale noii luni prevesteau sa aduca cu ele numai soare si căldura, în total contrast cu starea de spirit al oamenilor.

   Cerul nunata într-un colorit de un albastru senin si câteva frânturi de alb imaculat. Soarele cucerise deja îtreaga bolta în miezul acelei zile de luni, împrastiind cu generozitate lumina si căldura. Natura capatase un veşmânt verde, viu colorat, si pomii își începusera activitatea, rodind flori frumoase de un roz pal. Natura parea sa fie în sărbătoare. Totul, de la furnică cea plapanada, copaci, păsări si pana la bolta sublimă, păreau sa fie uniti în cel mai frumos tril al primăverii. In atmosfera domnea un miros plăcut de prospetime si bună voie.

   Ce diferenta! gandi Marcus. Cand sufletul sau parea sa se zbată între viata si moarte, natura parca îi făcea în ciuda, izbucnind în urale de fericire. «Ciudat, dar va veni vremea cand ne vom bucura impreuna de aceasta frumusete mistica. »

   Marcus îsi sprijini brațul de bordura de scări de la intrarea în biroul sau, si aștepta. Aștepta si tot aștepta.
Ordonase ca seriful Felix, sa adune toata echipa de băieți într-o oră si sa fie prezenti în biroul sau, pentru a le explica cum avansasera lucrurile în cazul Oliviei Queen, si totodata sa faca pregătirile pentru calatoria spre Africa.

    Comisarul Cezar fusese chemat pentru o interventie în cazul unei infracțiuni săvârșite de un băiat de 16 ani - încă minor - astfel ca, nici macar lui nu-i destainui ceea ce aflase: Olivia era în Africa. «Dar voi avea timp » gandi el. Era mai hotarat ca niciodata ca în cele mai scurte momente posibile, sa se îmbarce spre Africa. Va da lumea peste cap, numai sa o gaseasca pe Olivia. Oh, si cat de aproape era acum de împlinirea ţelului sau!

   Bărbatul îsi trecu exasperat mana prin suvitele de par brunet si ofta prelung. Intr-adevar avea corigențe majore la materia răbdare, dar minutele păreau sa treaca precum anii. Miji ochii în depărtate, pe drumul prăfuit si bătătorit, în speranta ca asteptarea lui se va sfârși în curând, dar nu se zărea nici tipenie de om.

   Din nou, foarte ciudat, ca în miezul unei zile atât de plăcute, oamenii sa nu fie pe strada îndreptându-se fiecare spre rezolvarea propriilor probleme. Oare ce se întampla? Ce prevestea tacerea aceea sumbră si apăsătoare?

   Marcus îsi muta greutatea de pe un picior pe altul, si-si freca palmele una de cealalta. Simțea ca se sufoca de la prelungirea așteptării lui si un sentiment de neliniste si nesiguranta îl învalui precum un fum gros, în urma unui incendiu. Intuitia lui de detectiv, ba de comisar, îi șoptea ca ceva nu era în regula.

—Ce se întampla? Se întreba cu vocea răgușită.

   Mai arunca câteva priviri prin împrejurimi, si cum nicio miscare nu se întrezarea - pana si natura parca amutise intr-un tril surd - se întoarse pe călcâie, învarti cheia in broasca, si se îndrepta cu pasi mari si apăsați spre biroul lui Cezar.

   Nu mai putea aștepta si trebuia sa meargă sa-si elibereze sufletul si sa-l informese cu privire la ultimile noutăți. Stresul unei lungi asteptari îi creea senzatia de neliniste, si poate fantezii.

   Totul era în regula, nu avea de ce sa-si faca griji. Era doar stresat, si stresul în conditii ca acestea îl inducea spre stări de alertă inexplicabile.
Marcus grăbi pasul, si la doar cateva minute, zări biroul superiorului sau. Ciocani înainte de a intra, dar cum raspunsul întârzia sa apara, apasă grabit pe clanta, dar aceasta rămase în loc. Era încuiata!