Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 42

     Olivia oftă frustrată și se uită cu ochi rugători spre tavan, așteptând parcă un răspuns în întinderea lui. Puse penița cu cerneală deoparte și apucă următorul volum de prescripții.

—Nicio boală cu simptomele noastre, zise Levi abătut din capătul celălalt al încăperii.

    Bărbatul puse cartea deoparte și o apucă pe următoarea, așa cum făcuseră de mai bine de câteva ore împreună.
Olivia închise manuscrisul cu o bufnitură și se ridică exasperată. Levi o privi scurt, și continuă să studieze fiecare pagină cu atenție. Ea însă se situă în fața ferestrei deschise și privi de-a lungul străduței pustii și apoi la bolta înstelată.

    Doamne, ce să fac?!

   Trecuseră mai bine de două săptămâni de la moartea lui Marcus și nu-și găsea pacea nicicum. Însă ce era mai rău abia începuse.
De trei zile, orășelul se lupta cu o epidemie ce puse stăpânire pretutindeni. Oamenii se confruntau cu vărsături în masă și crampe musculare ce îi sfâșiau de durere. Când fusese chemată la primul caz, era încredințată că pacientul consumase vreun aliment nepotrivit. Sau era vorba de vreo alergie despre care nu știa. Însă când primise vestea primului deces, în seara aceleași zile, luă în considerare o consultație mult mai minuțioasă asupra viitoarelor cazuri. Dacă vor mai apărea.

   De atunci pierduse cinci pacienți în doar trei zile. Oamenii erau alarmați și îngroziți. Veniseră la ea cu zecile, cerându-i ajutorul pentru cei dragi ai lor. Olivia își petrecuse cea mai mare parte a zilei vizitând bolnavii și analizând simptomele. Însă lucrul cel mai frustrant era faptul că încă nu descoperise boala cu care se confrunta Bostonul. Cum ar putea trata ceva, dacă nu știa ce era?

   Olivia oftă înfundat, simțindu-se secătuită de puteri. Privi spre cerul plin de astre și se văzu neputincioasă în fața situației de criză cu care se confruntau.

  Doamne, ce să fac?! se întrebă iar și iar din străfundul inimii. Pentru unii, Dumnezeu nu reprezenta nimic mai mult decât o asigurare în caz de incendiu. Însă pentru ea era totul. Dacă El nu ar ajuta-o să găsească soluția, va pierde om după om.

—Am verificat toate cărțile, și rezultatul este același, zise Levi moale, întrerupându-i șirul gândurilor.

     Olivia se întoarse spre el și îl văzu înconjurat de o mare de cărți și broșuri de medicină. Le aduse pe toate din Londra în speranța că-i vor fi folositoare, și iată-le aici, nefiindu-i de niciun ajutor. Levi se oferise să să arunce și el o privire printre rânduri; petrecuseră toată după amiază împreună, căutând simptomele cu care se confruntau în cărți, dar fără niciun rezultat. Scotocind prin mintea ei, Olivia nu-și amintea ca în cei doi ani de muncă alături de mama ei să se fi întâlnit cu vreo situație asemănătoare. Înfrântă, obosită și cu inima rănită, capitulă umil:

—Cred că nu am soluția pentru această problemă, Levi.

   Bărbatul zări tristețea amară din ochii ei și își dori să o îmbrățișeze. Să o țină la pieptul lui și să asigure că totul va fi bine, dar știind că ar speria-o de moarte și i-ar pierde încrederea cu greu câștigată, se rezumă la doar câteva cuvinte:

—Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, Olivia. De dimineață până seară vizitezi pacienți și nopțile ți le petreci în cabinet căutând soluții. 

—Dar nu e de-ajuns! Oamenii mor, Levi, și eu nu pot face nimic să-i salvez. Sunt medicul acestui oraș și sunt neputincioasă în fața acestei boli!

   Levi simți frustrarea și dezamăgirea împletite în vocea tristă a Oliviei. Îi înțelegea nemulțumirea, dar uneori în viață suntem întâmpinați de lucruri pe care nu avem puterea să le schimbăm.