Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 1

Anglia, 1880 - Partea I

     Olivia Queen aseză încă un buchet de trandafiri albi pe măsuța deja buchisită de alte flori asemenea, simțind cum tâmplele îi zvâcnesc ritmic. Durerea acută continuă să îi străbată capul, determinând-o să-și ia o pauză binemeritată. Ofta obosită în timp ce își trecu mâinile reci peste față, dorindu-și să răzbească să ajungă acolo unde își propusese.

— Mamă, mai ai nevoie de mine? Aș vrea să merg până în codru, dacă nu ai nimic împotrivă.

— Nu, Olivia, șopti aceasta, atât de încet și firav, încât fata abia o auzi. Poți să mergi, fiindcă nu mai am nevoie tine momentan. Dar ai grijă, draga mea, pentru că deja este târziu și îndată se va înnopta.

— Nu voi sta mult, mamă. Voi fi înapoi înainte de apus. Îți promit!

     Spunând acestea, o sărută drăgăstos pe frunte și se pregăti de plecare. Își îndesă jurnalul prețios în poșeta de mână și, târându-și rochia îndoliată prin noroi, părăsi locuința părintească.

     Vântul primăvăratic adia duios printre ramurile subțiri ale copacilor, șoptind un freamăt dulce-amărui. Pe cer se mai zăreau câțiva nori cenușii, grăbindu-se parcă să cedeze locul suitei de stele, împreună cu maiestuoasa lună. Nu părea foarte frig, dar era destul de rece pentru o zi de zece martie.

     Indiferent de starea meteorologică a vremii, pentru Olivia acest aspect era lipsit de importanță. În sufletul ei avea să rămână pentru totdeauna o stare de amorțeală și mâhnire, împletită cu durerea mută ce avea să o retrăiasca veșnic începând chiar din ziua aceea.

    Grăbi pasul, timp în care promisiunea făcută mamei îi răsună în urechi ca un gong menit să o trezească la realitate. Trebuia să-și iuțească mersul dacă dorea să-și păstreze cuvântul de onoare și, mai ales, să se întoarcă cu misiunea împlinită.

    Olivia își așeză mai bine eșarfa ce-i flutura în bătaia vântului aprig și pipăi poșeta, pentru a se asigura că jurnalul era acolo. Fără el, promenada nu ar mai fi avut niciun sens. Înălță o rugăciune abia șoptită și din nou grăbi pasul, privind înainte. Străbătu drumul în tăcere, ciulind din când în când urechile pentru a se asigura că este singură în continuare.

     Avea nevoie de intimitate.

     Când zări din depărtări brazii falnici de care se apropia, răsuflă ușurată, iar un zâmbet timid i se contură în colțul buzelor. Străbătu restul distanței până la colina pe care o știa de douăzeci de ani – acolo unde mereu găsea alinarea și mângâierea sufletească – și, ajungând, scoase o bucată de pătură de sub o buturugă maronie.

      O îndreptă cu grijă pe pământul încă umed, apoi se așeză, atentă să ocupe o poziție cât mai confortabilă. Își scoase jurnalul din poșetă și îl deschise nerăbdătoare. După ce găsi o pagină nouă, nescrisă, începu să noteze rapid, datorita luminii crepusculare ce era pe cale să cedeze amurgului înfocat:

     «Sunt conștientă de faptul că nu am mai scris demult. Adică de o lună, de la aflarea veștii cu privire la boala lui Luke. Mi se pare că a trecut o veșnicie de atunci. Parcă lucurile s-au petrecut în o cu totul altă viață. De atunci, de fiecare dată când încercam să scriu ceva, mă opream: îmi fugeau gândurile, ideile, cuvintele. Cândva, scrisul mă făcea fericită, îmi aducea un zâmbet pe buze și o oarecare mulțumire sufletească. Mă simțeam ușurată pentru că puteam pune pe hârtie tot ce nu reușeam să spun cu voce tare; toate sentimentele, bucuriile și chiar frustrările. Acum simt că mi s-au închis gândurile pentru o perioadă prea lungă. Sunt schimbări pe care nu le mai pot ține sub lacăt – spre exemplu moartea fratelui meu, Luke – schimbări ce mi-au afectat viața și modul în care am trăit. De acum, mi-e teamă să mai scriu, mi-e teamă că mi-aș putea descoperi o parte negativă a existenței mele, mult prea revoltată pe soarta crudă. Dacă în acest mod aș scoate la iveală teama pe care am încercat să o ignor de câteva zile încoace? Aș vrea ca după acest eveniment dezastruos să pot să traiesc cu nepăsare, să-mi las viața, gândurile și sentimentele să se dezvolte, să prindă viață după bunul plac. Dar oare voi putea? Pe de altă parte, mi-ar plăcea să am curajul și tăria să pot merge mai departe. Să-l fac mândru pe Luke. Să mă privească de acolo de sus și să fie mulțumit de mine. Dar, din nou, aceeași neputință. Încep prin a mă chestiona cu o mie de întrebări și mă gândesc deja la un posibil eșec. Astfel, îmi pun singură bețe în roate, gândindu-mă că viața este mult prea complicată ca să reușesc în cele din urmă. Cred că acest vis se va transforma într-un coșmar. Iar eu mă voi trezi în fiecare dimineață cu același dureri sufletești, aceleași nemulțumiri și frustrări, ceas de ceas, zi de zi.
      Dar până când?!»