Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 43

    Marcus smuci frâul armăsarului și coti pe străduța lăturalnică de la periferia orașului. Mugul fornăi nemulțumit și merse la trap ușor, urmând traseul indicat de stăpân. Marcus păstră o distanță considerabilă față de bărbatul din fața lui, asigurându-se că rămâne ascuns în umbră. Apusul soarelui îi oferea deghizarea perfectă.

   Când Ben descălecă, Marcus îi urmă exemplul și își legă calul de un copac din apropiere. Îl mângâie grăbit, șoptindu-i cuvinte de răsfăț. Îndesându-și mâna în buzunarul hainei, luă un măr și i-l întinse. Acesta îl apucă lacom, devorându-l dintr-o mușcătură. Marcus îi aruncă o ultimă privire și se strecură pe o cărăruie îngustă, mărginită de plante înalte. În fața lui, la câțiva metri distanță, auzea păși apăsați, grăbiți să ajungă la destinație. Își ținu răsuflarea, dorindu-și să rămâna pe urmele lui Ben. Înserarea din pădure i-ar fi făcut misiunea imposibilă, în cazul în care s-ar fi rătăcit.  

   După un timp ce i se păruse o veșnicie, Ben se opri în mijlocul dumbravei. Marcus se lăsă pe vene și se ghemui după o tufă de ferigi dese. Din când în când, își scoatea capul ca să analizeze situația. Ben se răsucea pe călcâie, și chiar în lumină crepusculară a asfințitului, Marcus îi putea citi neliniștea de pe chipul tineresc.

  Dacă făceai vreun lucru bun, cu siguranță nu erai atât de speriat, își zise Marcus, atenția fiindu-i sporită deodată.
Într-un final, se auzi un gâfâit sacadat și un bărbat se postă în fața gazdei. Răsufla greu și precipitat, ca după o întrecere de cursă lungă, și se mișca agitat dintr-o parte în alta, ca un leu prins în cursă. Când își recăpătă puterile, dădu să vorbească, dar Ben i-o luă înainte.

— Ai întârziat!

   Tonul iritat îl dădea de gol.

— Asta pentru că am fost urmărit!

   Faptul că bărbatul din urmă stătea cu spatele la el și lumina dispărea ca o lumânare gata să se stingă, îl împiedică pe Marcus să-l recunoască din prima pe musafirul întârziat. Însă când acesta deschise gura, în mintea lui se făcu lumină.

    Andrew!

  Marcus avu nevoie de toată stăpânirea de sine ca să rămână ascuns în tufiș. Sângele îi clocotea în vene și o voce necreștinească îi striga din fundul minții să iasă și să lupte. La o singură lovitură i-ar fi putut doborî pe amândoi. Apoi ar fi luat-o pe Olivia și s-ar fi întors în Londra. Se căsătoreau rapid și toată lumea ar fi fost fericită. Finalul suna mai mult decât promițător, însă știa că nu așa ar fi fost corect de procedat.

   Își încleștă pumnii în palme și își ciuli urechile ca să audă discuția celor doi.

—Ești sigur că nu ai fost urmărit și tu? Întrebă Andrew tumultos și se răsuci pe călcâie pentru a verifica împrejurarea. Marcus se trase brusc înapoi, ținându-și sufletul.

—Sunt sigur! Acum haide să terminăm odată cu treaba aceasta. Vreau să plec acasă înainte de a stârni alte suspiciuni Daliei.

—Ai pregătit totul precum am spus?

—Absolut. Nu ai încredere în mine?

   Andrew se apropie câțiva pași de Ben.

—Știi prea bine că nu e vorba de încredere. Oamenii își pot schimba părerile când sunt presați de anumite circumstanțe.