Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 25

   La începutul zilei ce se întrezărea la orizont, Olivia se ridică moleșită din așternuturile calde în care își petrecuse noaptea. După câteva ore de zbucium emotional, reușise să adoarmă, iar acum își simțea trupul odihnit si în forță. Recunoscătoare, se sprijini în șezut si întinse mână spre noptieră dupa Carte. Cu ochii încă adormiți, căscă profund, răsfoind filele subițiri, până la semnul ce-l pusese cu o seară înainte. Iov, Psalmi, Proverbe si în sfârșit, Eclesiastul 3.

   Olivia își forta mintea leneșă sa se concentreze si începu să citească întreg capitolul, care i se adresa intr-un mod profund. Degetul ei subțire se cobora cu fiecare verset ce-l devora, dar gândul culegea roadele. Orice lucru își are vremea lui: plânsul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui. Iubitul isi are vremea lui si urâtul isi are vremea lui.

   Olivia sfârise capitolul, dar parca un verset anume îi atrase atenția într-un mod cu totul si cu totul deosebit. Își trecu degetele peste scrisul mărunt, repetând cuvintele înțelepte cu voce joasă: orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor, chiar si gândul veșniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. Luă pana de lângă ea si sublinie versetul, marcându-l ca unul dintre preferatele ei, apoi nu mai zăbovi si se coborî din pat.

   În timp ce trebăluia prin dormitor, aranjându-si lucrurile, gândul îi fugi din nou la cartea biblica ce o lectura. Scrisa de cel mai înțelept om de pe pământ, acesta părea să conțină urme de nostalgie și tristețe în urmă descoperirii deșărtăciunii lumii. Autorul scrisese o confesiune a sufletului ce a eșuat în căutarea fericirii. Unele pasaje erau pline de pesimism și dezamăgire. Excluzându-L pe Dumnezeu din ecuația vieții, omul părea să nu înțelega adevăratul sens al vieții. În ciuda faptului că le avuse pe toate: bogăție, lux, femei, băutură, cântece și veselie, bărbatul nu-si găsise rostul în destin, decât atunci cand se smerise în fața lui Dumnezeu, acceptându-I divinitatea.

   Olivia descoperi ca aceeași mărturisire o primise si din partea lui Caleb, cu câteva seri în urma, atunci cand bărbatul recunoscuse că cotrobăise dupa fericire prin toate lucrurile murdare, de la cuvinte josnice si băutură până la femei desfrânate si neînțelepte, dar eșuase de fiecare data. Iar acum cand viață lui și-o închinase Creatorului, se simțea împlinit si cu adevarat fericit.
Olivia zâmbi mulțumită de faptul că își îndeplinise misiunea, iar Caleb era acum unul mântuit. Își analiză înca odata ținuta simpla, compusă dintr-o rochie vișinie de stambă si un șal tricotat, apoi iesi pe coridor.

   Așa cum se obișnuise deja, nava forfotea de gălăgie si activitățile cotidiene se desfășurau în toi, în pofida orei matinale a dimineții. Olivia se mișcă voioasă printre oamenii matitunali, destinația ei fiind sala de mese. Nu era o noutate faptul că își simțea stomacul chiorăind. Se familiarizase deja cu setea ei continuu de mâncare, așa că își înghesui o cantitate considerabilă de bucate pe o tava spațioasă, plimbându-se agitată printre mese în căutarea unui loc liber. Acestea erau ocupate în special cu femeie si copii, ce sporovăiau neîncetat, în timp ce se delectau cu hrana gustoasă. Micul dejun părea să fie un deliciu pentru fiecare în parte.
Olivia zâmbi aprobator cand o zări pe Rebecca, ce-i transmitea din priviri invitația tacită. Bucuroasă, înaintă grăbită spre femeia ce avea ca însoțitor un copil ce mânca pofticios.

— Bună dimineața, Rebecca. Bună dimineața micuțule.

   Olivia îl salută din cap, în timp ce își facu loc la masa si se aseza nerăbdătoare. Cavalerul - ce nu avea mai mult se cinci-șase anișori - nici macar nu-si ridicase privirea sa-i răspundă la salut, continuând să îmbuce câteva dulciuri apetisante.