Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 31

    Trecuseră doar două zile de la ultimul eveniment de pe pământul bosniac, dar Oliviei i se părură un șir infinit de zile fără niciun strop de bucurie. După moartea tinerei femei, responsabilitea creșterii unui copil îi apăruse subit în spate, determinând-o să răsufle tot mai greu atunci cand întâlnea chipul livid al Rosei.

    Copila nu era nici pe departe asa cum se așteptase ea. Ajungând doar la cea de-a patra aniversare, trupușorului firav nu-i ofereai decât doi anișori. Lipsa unui tată în familie își spuse cuvântul. Organismul Rosei suferise o subalimentare acută, acest fapt fiind dovedit prin dezhitratarea vizibilă, aproape anorexică a corpului său firav.

     Pe parcursul ultimilor zile de cand ajunse sa o cunoască, Rosa nu rostise mai mult de patru cuvinte. Comportamentul ei reticient o determina adesea, în clipele de disperare, să-și pregătească cuferele si sa pornească în galop spre Portland.
Olivia încerca necontenit sa-i înțeleagă reținerea, dar nu-i găsea nicio scuza plauzibilă pentru lipsa neobrazată de comunicare. Atunci când îi prezentase situația mamei sale, aceasta doar încuviință tacit din cap — precum si-ar da acceptul de a merge într-o promenadă — si o privi cu ochii mari si întrebători.

    Nici măcar nu vărsase o lacrimă. Nu țipă. Nu puse nicio întrebare. Rostise doar un da stins cand Olivia o chestiona daca dorea sa călătorească în Portland — dat fiind faptul că nu mai avea pe nimeni în Boston. Iar în prima noapte cand dormiseră împreună la Star Hotel, Rosa avuse un coșmar si o întrebă unde e mama ei. Altfel, Olivia ar fi mizat pe premiza că fetița nu știa să articuleze nici macar un cuvânt.

—Te simți bine? o chestionă Andrew, ce stătea alături de ea, în partea stângă. Irișii săi sclipitori îi căutară privirea, dar Olivia îl ignoră privind în față si îi răspunse peste umăr.

—Da.

     Totusi era departe de a fi adevărat. Aflați la tribunalul judecătoresc de mai bine de patruzeci de minute pentru a întocmi actele necesare adoptării Rosei, Olivia se luptă din greu cu emoțiile și crampele abdomimale. Șeriful Levi Thompson întrevăzuse o întrunire cu consiliul local, prezentându-le întrega situație, iar în urma consfatului lor, se stabilise această zi pentru legalizarea acestui procedeu.

   Așteptând ca judecătorul sa sosească mai repede, Olivia își permise sa-si imagineze tot felul de scenarii salvatoare în mintea ei. Poate ca tribunalul nu va fi de acord. Poate ca totusi Rosa mai avea o rudă îndepărtată ce aveau să o salveze de la acest calvar. Poate ca vor găsi ei o soluție mai bună. Poate ca..

   Suspinul înfundat al Rosei îi atrase
atenția si aceasta isi întoarse brusc privirea spre copilă ce stătea nemișcată pe scaunul tapițat din dreapta ei. Un sentiment înduioșator de milă o învălui imediat si o făcu sa se rușineze de gândurile necrestinesti din capul ei. Biata copilă! Îi promise mamei ei. Jurământul ce-l rostise în față serifului si a doctorului — si a lui Dumnezeu — o conștientiza numaidecât ca trebuia să-si respecte cuvântul dat, indiferent de greutăți. Odată cu acceptarea acestui aspect, o dragoste nebănuită vizavi de suflețelul imaculat de lângă ea, o învălui tumultos determinând-o să-si promită că va avea grija de Rosa precum de propria fiică — așa cum îi promise mamei ei. În fond, pentru asta venise la tribunal. În câteva minute, Rosa avea să devină oficial fiica ei.

    Ochii Oliviei o analiză înca odata în detaliu. Rosa era o frumusețe în devenire, în ciuda trupușorului firav ce îl avea. Si pentru ca atenția ei fu captată de oamenii ce forfoteau de cu zori prin sala, Olivia își permise sa o privească admirativ. Avea un păr castaniu si cârlionțat, pe care ea însăși îl prinse în codițe la baza gâtului. Doi ochi verzui cercetau în tăcere rândurile de banci din fata lor, parca in cautarea unui lucru valoros. Durerea surdă din ei nu putea fi ștearsă nici de cea mai delicioasă acadea. Fața ovala îi încadra buzele subtiri si rosii într-un profil perfect.