Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 44

    Inima Oliviei striga de durere. Stând la câțiva metri de Grace, vedea cu coada ochiului cum sicriul maroniu era coborât în pământul lacom. Umerii lui Simmon se zguduiau de suspine înăbușite.

—Îmi pare rău că nu am putut s-o salvez, șopti Olivia printre lacrimi.

—A fost o soție atât de bună!

   Bărbatul se zdruncină zgomotos, plângând ca un copil ce-i este furată cea mai frumoasă jucărie. Olivia își înăbuși ghearele regretelor amare și își petrecu brațul în jurul lui. Cum putea omul acesta să spună că Grace fusese o soție bună? În limita în care o cunoscuse Olivia, o văzuse arțăgoasă și plină de capricii de fiecare dată. Realizând însă că ea fusese soția lui, femeia pe care o iubise și cu care își împărțise viața, Olivia conștientiză că iubirea adevărată trece cu vederea scăzămintele partenerului. Până la urmă, dragostea este singurul sentiment care sfidează totul.

  La scurt timp, groparii începuseră să astupe groapa proaspăt săpată. Pământul moale cădea cu repeziciune pe lemul uscat, un trosnet asurzitor răsunând ca răspuns la fiecare lopată.
Tabloul crunt ce i se desfășura sub ochi îi aminti Oliviei de eșecul ei pe plan profesional.

  Dacă ar fi studiat mai mult, poate ar fi găsit soluția...

  Dacă n-ar fi participat la alegeri, poate că ar fi reușit să ajungă la timp...

  Dacă ar fi fost un medic mai bun, poate că Grace n-ar fi murit.

   Toate acele frământări făra răspuns o zdrobiră sub povara vinovăției. Grace murise din vina ei. Descoperirea macabră o lovi ca un trăsnet și simți că i se înmoaie picioarele. Inima i se sfâșie de durere și începu să plângă dureros. Primul pacient pe care nu îl putuse salva. Primul om căruia îi oferise ajutor medical, dar care îi scăpase printre degete. Desigur, că îngrijise și de ceilalți care avuseră același sfârșit, dar nu într-un mod atât de profund și personal. Lacrimile erau prea mari și grele ca să poate fi oprite. Simmon o mângâie blând pe spate, privind-o mirat. Și ceilalți orășeni o priveau suspicios.

—Fii pe pace, copilă dragă, zise Simmon prin vălul de lacrimi. Grace n-a murit din vina ta. Atât i-a fost dat de sus.

    Acum Olivia nu mai știa cine încurajează pe cine, dar cuvintele lui nu avură efectul dorit. Poate pentru că le spusese în ultimă instanță, din simțul datoriei, sau poate...

   În timp ce se făceau retușuri la mormântul decedatei, Olivia observă un grup de oameni ce discutau aprins, într-o parte a cimitirului. Un bărbat gesticula furios și cu fiecare secundă, formațiunea de orășeni căpăta proporții tot mai mari. Simmnon cercetă locul de odihnă al soției sale, apoi se întoarse căutând-o pe Olivia din priviri.

—Ce se întâmplă acolo? Întrebă el încruntat.

   Olivia înaintă doi pași, dar boarea vântului îndepartă cuvintele de urechile ei, facându-le nedeslușite.

—Nu știu. Par că se ceartă...

   Simmnon aruncă un buchet de trandafiri albi pe mormânt și păși furios îndărăt.

—Mă duc să verific. Nu se poate să se certe aici, fix acum!

   După ce se asigură că pașii bărbatului se pierduseră în zare, Olivia se aplecă peste pământul încălzit de razele soarelui și își trecu degetele prin el. Un nod mare i se puse în gât și încă simțea usturimea vinovăției. Poate dacă ar fi fost mai atentă, Grace ar fi fost în viață. Și totuși un verset pe care îl auzise duminica trecută la biserică îi invadă mintea: