Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 57

—Andrew a încercat să evadeze din închisoare.

   Olivia mestecă ultima bucată de prăjitură cu mere simțind în gură un gust ciudat de nisip. Clipi și se uită la Cezar ce stătea vizavi de ea. Bărbatul își înlătură șervetul din poală și reciti răvașul pe care îl primise doar cu câteva minute în urmă.

   "Situație urgentă. Andrew Black a încercat să evadeze din închisoare, după ce a lovit doi gardieni. Sunt răniți. Este nevoie de un medic."

   Atmosfera de sărbătoare de care se bucuraseră mesenii fu risipită imediat ce biletul fusese citit în auzul tuturor celor adunați pentru prânz, după serviciul de biserică.

—Bărbatul ăsta nu vrea să se astâmpere, comentă Cezar puțin deranj de întreaga situație. Se ridică de la masă și zise: Vă rog să mă scuzați, mă duc să văd ce pot face.

—Vin și eu, se trezi Olivia spunând în timp ce mai multe perechi de ochi o priveau tăcut.

—A spus că este nevoie de un medic, se eschivă ea și se ridică.

—Nu poți veni. Cezar o privi scurt și replică: dacă Andrew a rănit doi gardieni ce te face să crezi că nu va face la fel și cu tine?

—N-ar îndrăzni, îi luă ea apărarea. Deși s-a purtat foarte urât cu mine, totuși nu m-a lovit niciodată.

—Orice lucru are un început, comentă Marcus de cealaltă parte a mesei. În ultimele două zile se puse pe picioare și era aproape recuperat complet. Mai avea doar o scurtă perioadă de terapie înainte ca să aibă toată libertatea de a reveni la activitățile mult râvnite precum mersul în oraș, călărit și altele.

—Sunt de acord cu Cezar, colcuzionă el. Nu este potrivit pentru tine să mergi acolo.

—Pot ajuta eu, se oferi Evelyn amabilă.
Andrew nu este cel mai îndrăgit pacient pe care l-am avut de-a lungul carierei de medic, dar de dragul credinței și a vechii prietenii, o să arunc o privire.

   Rebecca și Jonathan rămaseră tăcuți, privind pe rând de la unul la altul, în funcție de persoana care intra în conversație.

—Voi veni și eu.

   Marcus făcu acea afirmație pe un ton simplu, de parcă anunța că iese în spatele casei ca să privească apusul de soare.

—Ultima dată când ai fost lângă Andrew ai fost împușcat, îi aminti Olivia simțind că sângele i se pune în mișcare. Mai degrabă tu nu poți să te duci.

—Mă duc, insistă el și se ridică de la masă. Între noi doi au rămas unele socoteli neterminate. Cred că acum este timpul cel mai potrivit să tragem linia.

—Dacă mergi tu, vin și eu.

   N-avea de gând să se lase nicidecum. La ce socoteli făcea Marcus referire? Dorea să-și revanșa, pocnindu-l bine, acum când Andrew era rănit și nu se putea apăra? Nu, Marcus n-ar face asta niciodată. Atunci, dar, despre ce putea fi vorba?

—Și eu, decise Jonathan. Chiar dacă nu pot face mare lucru, nu strică nimănui
o mână de ajutor în plus, în cazul în care ar fi nevoie.

   Olivia clipi încurcată. Cine și cum mergea? Privi neajutorată spre Cezar, implorându-l din priviri să clarifice situația. Bărbatul preluase postul de șerif temporar al orașului — cel puțin până se termina toată situația urâtă în care îi vârâse Andrew pe toți și până locul era ocupat de către un alt candidat — deci el era cel mai în măsură să ia decizia finală.