Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 12

—Imi pare rau sa te anunt Olivia.
Henry.. s-a dus.

—Poftim? Ce vrei să zici?

   Chipul năucit al fetei reflecta in întregime confuzia ce o învalmasea.
Se trase un pas in spate, dupa care se apropie amenințător de el, si-l sfredeli cu privirea.

—Raspunde-mi Andrew! Ce înseamnă asta? Cum adică Henry s-a dus?

   Privindu-i chipul izbitor de batjocoritor, Olivia simti ca se prabuseste de mania ce clocotea în ea. Cum putea? Cum reusea el sa trezeasca un asa amalgan de sentimente negative în ea? Se lupta din răsputeri să se stăpânească si sa lupte pentru el, sa il ajute sa fie împreună mai buni, dar toate eforturile ei parca se izbeau de un zid, si esuau de fiecare dată.

—Adică...Henry a murit.

   Crudul adevar o strapunse pana in măduva oaselor, si o lovi atât de puternic încât simti ca se prabuseste. Ii lua o clipa ca sa conștientizeze intr-adevar ceea ce reflecta acel raspuns, si sprijinindu-se cu o mana de peretele solid al navei, il privi pe Andrew in lumina puternica a prânzului. Suvite de par saten ii brazdau fruntea si ochii căprui o priveau intens. Trupul ii stătea inert, așteptând parca reactia ei.

—P-poftim? Cum a-adica a murit?

   Cuvintele îi ieșira mai bâlbâit decat isi dăduse seama, si chipul distorsionat nu exprima in totalitate ceea ce simțea. Pentru inceput, timpul parca se oprise in loc: orice sunet amutise. Lumea parea sa fie intr-un moment crucial, si Olivia privi, in departe, in gol, simtind cum o bucățică din sufletul ei, se desprinde odata cu moartea lui Henry. Nu reacționa. Nu planse. Nu tipa. Nici macar nu il privi pe Andrew. Doar isi tintui privirea undeva departe, intr-un punct fix, si rămase acolo pentru un timp. Andrew parea sa astepte resemnat următoarea etapa.

   Clipa dupa clipa treceau nepăsătoare de suferinta ce înjunghia un suflet fragil, si mai apoi, ca desprinsă dintr-un vis, conștientizand purul adevar, Olivia se întoarse brusc spre bărbatul din fata ei. Se agață de el, si începu sa tipe, sa-l lovească cu pumnii în piept, cerând sa schimbe inevitabilul adevarul. Durerea ce se sălaşluia in ea, isi facea cuib tot mai mare.

   Andrew primise tot tumultul de pumni si lovituri din partea fetei, care se descarcă nevinovat, fără să protesteze. Apoi, resemnandu-se cu zborul lui Henry, si știind că el plecase intr-un loc mult mai bun, se desprinse de Andrew si murmură:

—Daca aflu că ai avut ceva de-a face cu moartea lui Henry, promit sa nu te las nepedepsit.

—Tu te auzi ce vorbesti? Nu fii paranoică. Cum as putea sa am eu de-a face ceva cu moartea lui?

—Dupa amenințările care le-am auzit de la tine la adresa lui, ma astept la orice. Orice!

—Uiti sa pui in calcul faptul ca era deja bătrân, si probabil ca i-a venit sorocul. Oamenii nu traiesc veșnic, Olivia.

   Fata il privi consternata, si isi dori sa-l palmuiasca in acele momente. Isi aminti însă de promisiunea tacita de a fii un model pentru el, de a-l răsplăti cu bine, in loc de rau, si se încuraja sa persevereze sa fie un exemplu. Însă era prea greu.

—Batran? Bătran la numai saizeci de ani? Andrew, cred ca ar fi cazul sa iti reamintesc ca nu mai sunt un copil. Poti sa crezi ce vrei, dar voi afla adevarul, indiferent care ar fi acela.
Si vinovatul va plăti pentru moartea lui Henry. Sa nu te amăgești ca va fi altfel.

—Nu te inteleg Olivia. De ce esti asa pornita sa afli un lucru care nu există? Si in plus de cand ai devenit atât de atașată de el? Abia daca il cunosteai.