Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 30

25 mai 1880
Boston, America de Nord
Partea a II a

    Pe cât de reală era mulțimea de oameni din fața ei, pe atât de adevarat se dovedea proverbul care susținea că nu există suferință mai mare decât amintirea fericirii, în timp de nenorocire.

    Olivia își înăbuși un oftat apăsat si scrută orizontul supraaglomerat. Chipul Rebeccăi nu se zărea nicăieri. Unde putea fi femeia aceasta? Se ridică pe vârfuri, într-o încercare eșuată de a zări câțiva metri mai în fața. Dar asemenea ei, mulți alti curioși făceau la fel, astfel încât se creeă un haos total.

—Esti pregătită? o întreba Andrew de alături trezind-o din infinitul lacom al gândurilor.

    Încuviință din cap, refuzând să privească în direcția lui.  Încă mai era supărată pe el si pe modul dizgrațios cum se comportase fața de Jack, atunci cand — aseară — aflase despre complotul lor de a invada închisoarea. Cearta ce precedase din acțiunile ei pe care nu si le regreta, încă avea repercusiuni contemporane. Si ca drept dovadă Olivia trase cu ochiul spre maxilarul lui Andrew pentru a se convinge ca era într-adevăr asa cum bănuia. Acesta era atât de încordat, încât se așteptată ca din clipă-n clipă sa-i zărească dantura perfectă împrăsțiindu-se pe podeaua rece.

    Zâmbi amar la tabloul imaginar descris si se concentra asupra demersurilor din jurul ei. N-ar fi trebuit oare sa se bucure?

—Haide, o îndemnă Andrew cu blândețe și înaintăra alti doi pași numărați.

     Astăzi era ziua cand ancorau în America. Acesta era momentul ce-l așteptase în aproape ultimile treizeci de zile de călătorie. Nava si oceanul o induceau într-o stare instantă de agitație și melancolie. Nu se simțea câtuși de puțin în largul ei în prezența a zeci de oameni necunoscuți și a valurilor dușmănoase ce o priveau cu ochi răutăcioși, gata parcă să o înghită.

    Si atunci de ce nu trăia clipa cu entuziasm, bucurându-se de prezent si de clipa efemeră? Gândul îi zbura la Marcus, ceea ce constitui motivul stării de angoasă, dar își reprimă reflecția dureroasă. Inima i se împietri ca un bolovan si în stomac simți o durere macabră ca un pumnal vicios. Cum ar trebui să se comporte cineva ca să se bucure departe de toți oamenii pe care-i iubeste, într-un loc pe care îl detestă?

    Olivia se complăcea deja în starea deplorabilă în care se găsea, renunțând să se mai compătimească inutil. Erau în zadar toate eforturile sale. Mătură cu privirea mulțimea de oameni ce se înghesuiau deja în fața ei si se simți din ce în ce mai mică. Coada de indivizi părea infinită și se întreba obosită cand le va veni randul.

    Corabia imensă ancorase deja în Boston în jurul prânzului, tocmai când activitatea orășelului era în toi. Olivia nu putea zări prea multe amănunte din locul în care stătea —decât niște cefe masculine, ici colo cate una feminină — dar auzea forfota zglobie ce împânzea împrejurimea. Pe semne ca oammeii erau în plină activitate.

    Oammeii începuseră deja sa debarce din corabie fiecare bucurându-se de finalul mult așteptat al călătoriei. Doar ca procedura era pe cât de complicată, pe atât de inutilă. Randul de femei si bărbați —deopotrivă — părea că nu se micșorează deloc, ba din contră, datorită demersurilor ce trebuiau urmate cu strictețe.

     Fiecare pasager își recăpăta valiza personală, iar la final trebuia sa semneze în dreptul numelui său faptul că ajunse cu bine și că ancorase pe pământul american. Olivia nu vedea rostul acestui lucru, dar se supuse numaidecât. Andrew era căpitanul si avea propriile reguli. Însă atunci când insitanse ca nu vor pleca primii de pe navă pentru ca el era căpitanul — si aveau tot dreptul — nu stiuse de regulile acestea demodate. Altfel ar fi acceptat cu bucurie să fie scutită de ele.