Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 59

    Olivia se chinuise toată noaptea să doarmă, dar zorii dimineții o prinseră fără să pună geană pe geană. Cum ar fi putut să ațipească când, în sfârșit, realitatea era cu mult mai bună decât toate visele la care îndrăznise să viseze vreodată? Era noaptea dinaintea nunții și emoțiile îi biciuiau măruntaiele. Oare chiar urma să se căsătorească cu Marcus? Inima îi stătea în gât și amețeala o copleșea nemiloasă dacă nu era atentă să își țină gândurile în frâu, închipuiri ce țineau morțiș să-i amintească ce avea să se petreacă în ziua ce-i bătea la ușă.

   Încântată dar și puțin frustrată de fiorii incontrolabili, Olivia dădu așternuturile la o parte și se ridică din pat. Era în zadar să mai încerce să se odihnească. Corpul refuza cu încăpățânare orice formă de îndemn în acest sens, așa că mai bine profita de puținul timp rămas până în zori de zi și își începea ziua cu Dumnezeu. Apucă vechea Biblie cu coperți maronii și răsfoi absentă până se opri la pasajul pe  care dorise să îl citească.

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!
- Psalmul 118:24

    Putea spune că așteptase clipa aceasta întreaga ei viață iar inima îi vibra de mulțumirea ce clocotea înăuntrul ei. Îngână câteva cuvinte de recunoștință, mintea zburându-i mereu și mereu în același loc: Marcus era bărbatul ce se instalase în inima ei ca la el acasă, iar ea acceptase acest lucru cu bucurie știind că mai rămăseseră puține momente până putea spune cu adevărat că-i poartă numele. Nu știa să spună cu certitudine cum se întâmplase, dar timpul suficient pe care crezuse că îl are la dispoziție ca să se pregătească trecu cu repeziciune și se trezi ca dintr-un vis când se privi admirativ în oglinda din holul principal în timp ce-l aștepta pe Marcus ca să sosească. Răsuflă oarecum satisfăcută de rezultatul final.

   Purta o rochie alb-auriu, pe care o cumpărase cu două zile în urmă de la magazinul universal. Rochia în sine nu era un veșmânt special, și cu atât mai mult nu unul potrivit pentru o nuntă, dar mâinile dibaci a Chaterinei, o croitoreasă cu părul încărunțit, transformase rochia într-o ținută regală. Avea mânecile puțin deasupra cotului cu câteva franjuri ce atârnau în jos. Pieptul și întregul bust îi erau acoperite cu sclipici, dându-i un aer de prințesă cu stil victorian. Talia îi era strânsă într-un corset, iar poalele rochiei se revărsau ușor pe lângă ea formând o trenă decentă. Chiar se simțea ca o femeie de viță împărătească. Rebecca și Evelyn o ajutaseră să-și coafeze părul cârlionțat, prinzându-l cu ace de păr în vârful capului. Câteva dintre șuvițele castanii îi fuseseră lăsate intenționat să-i atârne pe lângă tâmple și să se onduleze ușor de-a lungul obrazului. Olivia era mulțumită. Oare lui Marcus avea să-i placă?

   Respiră adânc, simțind că nerăbdarea o încolțește prin fiecare por. Se îndepartă de oglindă și înlătură ușor draperiile groase de la fereastră, urmărind atentă fiecare mișcare de la ușă, de pe alee până pe stradă în sus și-n jos. Nicio urmă de un trup masiv, bine făcut, venind la pas alert pe spinarea unui armăsar.

—Unde-i Marcus? întrebă ea cu voce tare mai mult pentru sine și oftă apăsat.

—Sunt sigură că este deja pe drum încoace, încercă Evelyn să o liniștească și mai netezi încă odată părul ondulat a lui Rosie.

—Dar de ce întârzie? Olivia lăsă să-i scape materialul perdelei din mână și se întoarse cu fața spre mama ei, încercând să-și mascheze frustrarea și dorința de a-l vedea cât mai curând.

   Eveyn zâmbi ușor amuzată, în minte derulându-i-se același clipe sfinte când ea însăși purtase o rochie de mireasă și îl așteptase pe Philip cu același vădit interes. Nu-și învinovățea fiica, cunoștea prea bine acele trăiri ca să se prefacă că nu făcuse și ea la fel.