Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 40

     Olivia încerca să ignore prezența corpului musculos din clinica ei mult prea feminină, pretinzând că citește de cu zor din cartea cu prescripții. Întoarse pagina și urmări cu coada ochiului șeriful nesuferit ca un cal țâfnos cum își schimba poziția de pe un picior pe altul.

—Te înșeli dacă crezi că voi pleca prea curând, zise Levi tărăgănat. Nu voi părăsi aceea ușă decât cu tine la braț.

    Simțindu-se călcată pe bătătură, Olivia închise carte cu o zdruncitură sonoră și se ridică în picioare:

—Levi, ți-am zis deja de șapte ori. Am prea mult de lucru ca să-mi pot permite răsfățul unui picnic la margine de oraș. Îmi pare rău, dar nu pot.

     Adevărul era cu totul altul. Bineînțeles că avea pacienți de vizitat, dar prima consultație începea abia după ora patru. Și era abia unu și un sfert. Realitatea era însă crudă din cauza sentimentelor stranii ce o încercau când era în prezența lui Levi. Nu-l iubea, dar o atracție oarecare tot exista. Gândindu-se la Marcus, îi era teamă de ce s-ar fi putut întâmpla. Cel mai bine era să ridice bariera cât de sus putea încă de la început.

— ... îți promit. Deci?

    Realizând că nu fusese atentă la trăncăneala șerifului, obrajii se preschinbaseră brusc într-un roșu aprins, ca o tufă de trandafiri.

—Turui cu milă pe minunt, îl apostrofă ea agitată. Nimeni n-ar putea prinde toate cuvintele pe care le spui.

—Am zis, repetă Levi politicos, că dacă vei veni astăzi cu mine la picnic, promit să nu te mai deranjez cu o altă invitație — decât dacă tu vrei asta.

   Cântărind rapid alternativele, Olivia fu ispitită să răspundă afirmativ. Să nu-l mai aibă pe șerif jumătate de oră în cabinet insistând să prânzească împreună? Oh, da, asta era cu adevărat o binecuvântare. Totuși argumentele din mintea ei oscilau ca fierăstrăul pe o bucată de lemn putred.

—Bine, capitulă într-un final. Cu o singură condiție.

—Orice! Levi înfipse pumnul victorios în aer și îi zâmbi larg. Ce condiție?

—Rosa vine cu noi la picnic.

                         

                               ***

    Levi se mișca mai încet ca un gândac pe hârtia de prins muște, conducând cu un calm exasperant. Totuși, când în cele din urmă opri trăsura la periferia orașului, se săltă imediat de pe capra vizitiului și o ajută pe Olivia să cobore. În timp ce făcea același lucru și cu Rosa, Olivia se surprinse scuturându-și șoldurile si talia subțire, de parcă ceva necurat le-ar fi întinat.

—Să mergem acolo, indică Levi zâmbind și luând-o înainte.

   Olivia apucă mâna fragilă a Rosei și îi zâmbi drăgăstos.

—Îți place aici, Rosa?

   După o clipă de tăcere, copila replică:

—Îmi place că unchiul Levi este cu noi.

    Levi era prea departe ca să audă comentariul, și Olivia mulțumi Cerului pentru acest lucru. Nu-și permitea ca Rosa să se atașeze prea mult de el. La ce bun? Ar fi avut numai de suferit după aceea.
    
    Întărindu-și afirmația, Rosa strânse la piept păpușa primită în dar de la Levi. Cele două deveniseră atât de apropiate, încât erau nedespărțite în orice situație.