Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 55

    Olivia își strânse pumnii pe lângă corp, plimbându-se agitată dintr-o parte în alta a camerei. Cadența tocurilor de la pantofi numărau parcă secundele chinuitoare de când Evelyn îl examina pe Marcus, continuând să rămână într-o tăcere mormântală de parcă vârful limbii i s-ar fi lipit de cerul gurii. Trase aer adânc în piept și își mușcă limba cu putere. Își dorea să întrebe cum se simte. Își dorea să audă cuvinte încărcate de speranță după care tânjise încă de când îl văzu pe Marcus la cabana lui Andrew. Își dorea...

    Dorința nu putea schimba nimic. Coșmarul era adevărat, și mama ei o avertizase de câteva ori în mod repetat să se retragă și să o lase să-l consulte în liniște. Nu avea nevoie de ea fâsticindu-se pe lângă el și fiind o povară în plus pentru amândoi. Și totuși, cum ar fi putut să se abțină? Lupta aceasta era ca o bătălie cu un râs, fără arme.

—Ei, bine? Își înfrână restul întrebării de îndată ce zări cuta de îngrijorare ce se adânci pe fruntea mamei sale.

—Doarme atât de adânc că probabil nici o sută de țambale n-ar reuși să îl trezească.

—Dar e în viață, nu?

—Are pulsul foarte slab.

—Înseamnă că trăiește.

—Nu mi-aș face prea multe speranțe, dacă aș fi în locul tău.

   Olivia se prăbuși pe canapeaua de lângă fereastră, simțind că i se înneacă toate corăbiile.

—Dar...

   Evelyn se apropie de ea, se așeză vizavi și îi strânse mâinile cu căldură. O privi lung, mângânind-o cu acei ochi calzi și blânzi pe care îi știa atât de bine de când venise pe lume.

—Olivia, draga mea...

   Simți un nod cât un pumn cum îi alunecă pe gât în jos, amenințând-o să rămână fără aer.

—Știu că îl iubești pe Marcus mai mult decât m-aș fi gândit vreodată. Și eu îl iubesc. De când... Evelyn făcu o pauză, luptându-se cu lacrimile ce o usturau în ochi. De când ne-a părăsit Luke, Marcus a devenit ca fiul meu. Mi-aș dori să nu trebuiască să îți spun asta, dar infecția din coaste i-a ajuns în sânge. Nu știu de cât timp e așa, deci nu știu cât e de grav, dar s-ar putea să nu mai se trezească vreodată. Coma e peste puterile mele.

  Olivia își șterse lacrimile ce-i curgeau în tăcere cu dosul palmei și o privi fără a zice nimic. Ce putea spune? Teama o cuprinse în ghearele ei, însă știa prea bine ce părere avea mama despre acest aspect. Temându-ne, zicea ea, dăm dovadă că nu avem încredere în Dumnezeu.

—Voi face tot ce pot să-l salvez, îi promise Evelyn în timp ce o strânse protector la piept, însă de aici încolo nu ține de noi. Marcus e în mâinile Celui Atotputernic. 

     Simți că puterea i se spulberă cum se risipește negura la răsărit când auzi verdictul tragic al celui care îi furase inima pe veci, însă câteva ceasuri mai târziu, stând în miez de noapte și veghind la căpătâiul lui, Olivia își jură că va merge până în pânzele albe ca Marcus să se facă bine. Nimeni și nimic nu o putea împiedica și pământul trebuia să se despice sub picioarele ei ca să o oprească. Ceas după ceas, zi după zi, Olivia se postă la căpătâiul lui, veghind ca o santinelă credincioasă la postul ce i se încredințase. Nu se clinti de acolo decât pentru mici urgențe și îi era groază să arunce o privire în oglindă ca să-și vadă cearcănele vineții ce i se adânciseră sub ochi. Dar nu-i păsa, viața lui Marcus era mai presus decât orice.