Mozaic sentimental - FINALIZATĂ

Capitolul 20

   Vântul primavaratic dansa neistovit printre firele rebele de par ale Oliviei si briza răcoroasă a oceanului aducea spre punte un miros proaspat si curat. Olivia inspiră adânc, lăsând ca plămânii sa i se reumple de oxigen si isi înclesta si mai tare pumnul in jurul manerului umbrelei ce atârnă asupra ei.

   Ploaia linistită continua sa cada neobosită, iar picurii mari de apa se rasfrangeau peste tot prin jur: pe punte, pe balustradele groase în jos, pe umbrela subțire ce o apara de apa si chiar pe rochia ei șifonată, dar acest lucru nu o determina sa fuga din calea ploii; ba din contra ploaia discretă îi oferă un motiv în plus de a sta acolo si a contempla în voie.

   Privind în zare, la tot tumultul de apa ce i se întindea în fata, Olivia nu putea spune decât că se simțea solitara si neliniștită, apoi descoperi ca ea de fapt caută cu disperare pacea pe care si-o pierduse de cand viață ei se transformase intr-un coșmar. Dar cum poti gasi pacea exterioară cand tu nu ai tihna în sufletul tau?!
Trebuia să recunoască, în ciuda tuturor protestelor interioare ca isi pierduse orice nădejde de a mai trăi o viață fericită, departe de Marcus, departe de familia ei si de toate amintirile de o legau de Londra pentru vecie, indiferent de locul în care se află.

    Gândul la Marcus îi lasă un gust dulce-amarui pe vârful limbii, si o durere profundă în inima, durere ce părea că ia amploare cu fiecare zi in parte. Fata isi trecu mana umedă peste tenul gingaș, stergandu-si o lacrimă trecătoare, apoi isi strânse poalele rochiei ude si se îndrepta grăbită spre dormitor, cu o dorință arzătoare spargandu-i pieptul.

   Trânti usa cu putere cand ajunse si apoi isi schimba rochia cu una uscată și curata; se apropie cu pasi tremurători de cufărul în care își depozita lucurile de igiena personala si scotoci printre ele pana la fundul cufarului unde dadu cu mana de jurnalul cu coperți groase. Il lua si apoi degetele ei se plimbara încet pe modelul înflorit, păstrând un moment de reculegere, ca si cum acestea ar fi în asentiment cu inima. Olivia înghiti apoi în gol, facandu-si curajul sa il deschisă la o fila noua si sa înceapă sa isi verse năduful acolo:

            << Dragă Marcus,

   Trebuie să recunosc că imi este enorm de greu sa incep aceste rânduri, care, evident, iti sunt adresate, dar se pare ca am ajuns in ipostaza în care sunt foarte nefericită. Nu pot spune că sunt la vârsta în care ar trebui să întâmpin numeroase probleme, dar se pare ca ele au apărut totusi neinvitate.
Consider că ziua în care ne-am văzut ultima data, a fost ziua in care a început luptă contra destinului nostru, a propriei fericiri si a poveștii noastre de iubire.

   De atunci si pana acum, m-am lovit de zece pereti, de care inca nu am reusit sa trec. Cred ca sunt pereții care ma despart de fericire. Pana la urma, care sa fie scopul vieții dacă nu fericirea? M-am izbit de zece pereti, care ma despart de visurile mele, de dorințele mele, de persoanele care le iubesc cel mai mult si de ceea ce sunt eu cu adevarat. Însă, nu sunt pereti precum cei care îi are o casa, sau orice altceva, fiindcă dacă ar fi asa, ar fi foarte usor de dărâmat; ci sunt pereti clăditi din stări sufletești, din ganduri negative si emotii.