The Hunter and the Huntress

Prison Break

Capitolul 43

- La dracu, Katherine! Ştii doar să mă sperii! ţipă Dean la mine, după ce îmi deschid ochii şi iau o gură mare de aer. Mă aflu pe un pat de spital, învelită până în gât cu un cearceaf alb şi nu eram conectată la niciun aparat. Dean purta un halat alb cu numele Keller, iar salonul era gol. După ce respiraţia mi se echilibrează şi vederea mi se îmbunătăţeşte, arunc cearceaful alb şi mă ridic din pat. Dean se uita la mine îngrijorat, ca şi cum se ruga ca eu să fiu bine şi să mă pot ridica.

- Sunt bine, serios. Chiar mă simt bine.

- Mă bucur. Nu am încălcat legea pentru tine ca să te scot moartă de aici.

- Ce naiba a fost în capul tău să mă aduci într-un spital?

- Te-am scos aproape moartă din apă şi tu mă întrebi de ce te-am dus la spital? Îţi interzic să mai faci asta vreodată!

- SÎu. Îţi interzic să-ţi mai foloseşti puterile. Vreodată.

- Şi mă rog, cine eşti tu să-mi spui ce pot şi ce nu face cu viaţa mea? A fost un caz special şi trebuia să distrug spiritul. Era un preţ convenabil de plătit! mă răstesc la bărbatul care mi-a salvat viaţa.

- Poate ţie ţi s-a părut convenabil. Eu am crezut că voi muri cu tine pe plajă.

*Flashback - Perspectiva lui Dean*

Spiritul lui Tim ne conducea atât pe mine cât şi pe Katherine spre fundul oceanului, iar eu încercam cu greu să-mi ţin respiraţia. Katherine nu se străduieşte suficient, iar spiritul ar putea pleca, sau să ne omoare. Îi fac semn să se concentreze şi să-şi canalizeze energia. Am încredere în ea, am încredere că poate face asta. Ochii ei se înnegresc total, iar în adâncul inimii mă doare să o văd aşa. Vibraţiile sale cresc, iar pe chip i se aşterne un zâmbet de satisfacţie şi mândrie. Acum îi văd faţa demonică. Îmi vine să-mi dau palme pentru că am încurajat-o să facă asta, dar să fiu egoist este un lux pe care nu mi-l pot permite. Vânătoarea presupune sacrificiul suprem. Spiritul lui Tim se dezintegrează în fața mea, dar Katherine încă nu revine la normal ci rămâne nemişcată, depărtându-se de mine în adâncuri. Cu ultimele puteri o prind şi o scot la suprafaţă, dar ea nu reacţionează şi nu îi simt respiraţia. E doar vina mea, eu am încurajat-o să facă asta. I-am spus că sunt ok cu folosirea puterilor iar acum risc să o pierd. Iau o gură mare de aer, o iau în braţe şi o scot la mal. Am resuscitat-o fără rezultat, însă îi simţeam sângele cum încă pulsează prin venele ei. Nu am stat pe gânduri şi am urcat-o în maşină, ducând-o la spital. Pe furiş, am luat un halat de doctor şi o targă unde am aşezat-o şi ne-am ascuns într-ul salon gol. I-am făcut câteva injecţii şi antibiotice pe care mi le-a recomandat Bobby, iar tot ce mai aveam de făcut era să aştept ca ochii ei să se deschidă, să se ridice şi să mă certe că am riscat atât de mult pentru un fleac. Nu este pregătită şi nu-şi poate controla puterile. Am fost un idiot şi-mi pare atât de rău. Dacă moare iar, o voi urma

***

- Nu-mi pasă ! Fac ce vreau cu mine şi cu viaţa ta, iar tu nu ai niciun drept asupra ei! se răţoieşte ea la mine

- În loc să-mi mulţumeşti că ţi-am salvat viaţa, tu te cerţi cu mine?

- Nu mă cert cu nimeni! spune sec şi mă enervează când neagă ceva atât de vizibil.

- Plecăm de aici, spun şi deschid uşa salonului.

Dincolo de uşă mă aşteptau doi poliţişti, cu un zâmbet de satisfacţie pe faţă şi cu armele la vedere.

- Domnilor, nu vedeţi că este o doamnă dezbrăcată aici? Unde vă este respectul faţă de cetăţenii pe care se presupune că-i apăraţi? spun eu.