The Hunter and the Huntress

In My Time of Dying

Capitolul 47

(Perspectiva lui Dean)

Strigoii erau din ce în ce mai mulţi, iar eu trebuia să mă apăr atât pe mine cât şi pe Katherine, care a fost muşcată şi doborâtă de una din nenorocitele astea de creaturi. Nu pot să înţeleg cum am fost aşa aerian şi nu am ucis toţi strigoii din bârlog. Sunt sigur că unii s-au întors după masacru şi au chemat ajutoare pentru a mă ucide. Planul lor a mers de minune, deoarece acum casa mea este full de sânge şi părţi din corpurile lor. Înainte ca Kath să fie muşcată, a dat drumul la conducta de gaze. Un singur foc şi toată casa va exploda. Pare riscant şi sigur vom ieşi şifonaţi din chestia asta, dar nu am de gând să fiu răpus de aceşti bucătari. O iau pe Katherine în braţe, chiar dacă vrea să rămână în urmă, mă deplasez cu ea spre ieşire şi trag cu pistolul în locul potrivit. Explozia mă catapultează în grădină. Parcă trăiesc o scenă cu încetinitorul: pe lângă mine se deplasează mult mai repede părţi din corpurile strigoilor care au stat în centrul exploziei, Katherine şi-a acoperit faţa cu haina mea, iar eu protectiv o mut deasupra mea. Energia şi focul exploziei îmi ard pielea şi simt adrenalină. Sper să nu mai experimentez niciodată aşa ceva. Impactul cu pământul nu îl mai simt, deoarece privirea mi se întunecă şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc sunt eu suspendat în aer, ţinând-o strâns pe Katherine în braţe şi aşteptând impactul.

***
Mă trezesc pe un pat de spital, conectat la fel de fel de aparate. Îmi scot branulele şi toate acele care-mi înţepau dureros pielea şi ies din încăpere.
Nu era nimeni pe hol, sau în camera de urgenţă. Ce naiba se întâmplă ? De ce naiba m-au dus într-un spital pustiu ? Mă plimb pe holuri, încerc să gândesc, dar nu reuşesc să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu-mi găsesc nici hainele pe care le purtam în seara exploziei, deci ies din incinta spitalului în cămaşa specifică spitalului. În următoarea secundă mă trezesc înapoi în patul spitalului. Ce căcat s-a întâmplat ?
Ies iar pe hol şi străbat spitalul până la ieşire. Când am dat să deschid uşa, am auzit un strigăt de femeie.
- Heeeeeii !!! E cineva aici ? Vă rog! Ajutor !
- Hei! Numele meu este Dean. Ştii unde te afli?
- Sunt într-un spital din Chicago. Am făcut o criză de epilepsie şi... şi eram în drum spre spital cu soţul meu John şi mi-am pierdut cunoştiinţa. M-am trezit într-un salon şi nu era nimeni.. doar tu. Apropo, eu sunt Julia. Tu cum ai ajuns aici ?
- La fel ca tine. Uite, nu vreau să te alarmez şi nu sunt nebun, dar cred că e ceva inexplicabil la mijloc.
- Ca.... în zona 51?
- Vorbim de ceva mai realistic decât extratereştri.
- Nu înţeleg.
- Suntem prinşi sau captivi de ceva sau cineva. Nu-mi pot da seama ce se întâmplă, dar te asigur că vom scăpa!
- Scuze, poate că ai câteva probleme. Eu m-am cărat de aici.
- Hei, nu! Nu te duce pe acolo!
Eu o prind de mână şi o opresc înainte să iasă pe uşă.
- Dă-mi drumul, ciudatule!
- Julia, dacă ieşi pe uşa aia te vei întoarce înapoi în salonul tău. Nu putem părăsi spitalul.
- Eşti nebun ?
Julia se smulge din strânsoarea mea şi iese pe uşa spitalului. Eu mă aşez jos, pe podea şi aştept ca ea să se întoarcă din salonul ei şi să se convingă că nu sunt nebun. De ce doar noi doi suntem prinşi aici ? Ce este aşa special la fata aceasta? Oare ce s-a întâmplat cu Katherine ? A supravieţuit şi ea?
După incidentul cu strigoii, mă gândeam că îmi voi lua 2 zile libere pentru a ne petrece a 28-a aniversare împreună cu Sam, Jess şi nepotul meu. Mă uit la ceas: 10:45. Trebuie să rezolv cazul ăsta până mâine. Oare Katherine şi-a dat seama că lipsesc? Oare mă va ajuta şi îşi va da seama ce se întâmplă? Ar trebui să stau aici cu Julia şi să ne omorâm timpul împreună cât timp Kath va rezolva asta? Nu. Dean Winchester nu aşteaptă să fie salvat. El se autosalvează. Mă întâlnesc cu Julia iar, dar de data asta părea confuză şi speriată.
- Ce se întâmplă cu noi? De ce suntem captivi aici? Julia începe să plângă.
- Hei, calmează-te, ok? Te voi scoate de aici, promit!
- Şi cum vei face asta?
- Analizăm tot spitalul. Dacă găseşti chestii ciudate gen sulf, ectoplasmă, punguţe antice mă anunţi, bine? Eu iau aripa de est, iar tu pe cea de vest. Ne întâlnim în holul principal când terminăm, pricepi?
Julia dă afirmativ din cap şi o luăm amândoi pe căi opuse.
Dacă Katherine nu a supravieţuit, sau se află şi ea în spital? Dacă mă bazez pe ea, dar ea nu este nici măcar conştientă? Am pierdut-o odată, de ce nu aş mai pierde-o încă o dată? Trebuie să plec din capcana asta, trebuie să plec şi să o găsesc ! Să mă asigur că este bine. Nu am găsit nicio urmă supranaturală şi totuşi ceva ne ţine captivi aici. Cobor scările pentru a ajunge în holul principal, iar atunci m-a lovit o teorie: De ce să fie Julia aici cu mine? De ce să am încredere într-o necunoscută? De ce să nu fie ea cea care mă ţine captivă aici ? Ea mă aştepta plictisită pe canapea, iar eu am geniala idee de a mă uita la ceas: exact 10:45. Timpul nu a trecut deloc, deşi sunt sigur că am petrecut mult timp căutând indicii. Ce prost sunt.
- Julia, îmi poţi spune cât era ceasul când ai făcut criza?
- Nu ştiu... de ce ai vrea să ştii asta?
- E important pentru a afla ce se întâmplă.
- Era seară... e tot ce ştiu.
- Era 10:45 pm, nu-i aşa?
- Posibil, dar ce contează?
- Ceasul arată 10:45 de 3 ore, cum să nu conteze? Îmi pierd eu cumpătul.
- Ok, gata! Calmează-te! Poate s-a stricat !
- Tu chiar nu ştii nimic?
- Ce să ştiu Dean? Nu-mi explici nimic. Eu nu sunt... orice ai fi tu.
- Suntem morţi Julia! strig eu frustrat, iar ea rămâne fără cuvinte. Dar tu ştiai asta deja, nu ?
- Ce să ştiu?
- Nu mă minţi! O iau de gulerul cămăşii sale şi o lipesc de perete.
- Mă răneşti Dean ! Eşti nebun?
- Arată-te, nenorocito !