The Hunter and the Huntress

Creatures of the Night

Capitolul 44

(Perspectiva lui Katherine)

Ne aflăm de câteva ore într-un restaurant din Missoula. Ne-am oprit pentru a mânca şi a ne odihni după ce am condus 12 ore continuu. Dean abia îşi mai ţinea ochii deschişi şi nu a vrut să mă lase să conduc deoarece ştia că sunt la fel de obosită. Stomacul lui Dean cerea mâncare de urgenţă, iar eu aveam nevoie de un duş ca de aer. Am oprit la primul popas şi am cumpărat ziarul. Încă nu a apărut nicio ştire legată de noi şi mica escapadă la secţia de poliţie. Dean înfuleca grăbit, ca şi cum nu ar fi văzut niciodată mâncare, iar eu mă holbam la salata comandată. Timp de un an nu am mâncat absolut nimic pentru că eram moartă. Am slăbit câteva kilograme, iar atât Dean cât şi Sam mi-au spus să mănânc şi eu mai mult. M-am dezobişnuit să am grijă de mine.

- Nu ai de gând să mănânci aia? mă întreabă Dean cu gura plină.

- Cred că da şi nu e frumos să vorbeşti cu gura plină.

- La dracu, Katherine! Vrei să ajungi ca o mumie? Nicio haină nu mai stă calumea pe tine! Ce este în capul tău? Ai nevoie să mănânci, mai ales după episodul cu plaja şi puterile suprasolicitante. Te autodistrugi! Nu pleci de aici până nu-ţi mănânci salata cu pui!

Mi-am dat ochii peste cap şi mi-am terminat mâncarea comandată, în timp ce Dean înfuleca şi se uita pe fereastră

- Ce se întâmplă?

- Nimic, doar că o maşină de poliţie a trecut şi mă gândeam să nu oprească aici.

- Ne trebuie noi identităţi?

- Posibil.

(Perspectiva lui Dean)

- Pe tine te cheamă şi Danielle? întreb eu amintindu-mi cum Kat a fost strigată şi cu acest nume anul trecut. Se opreşte din mâncat şi ia o gură de aer înainte să-mi răspundă scurt şi sec:

- Nu.

- Atunci te-a confundat cu cineva?

- Pe mama o chema Danielle.

- Nu vorbeşti niciodată despre mama ta.

- Nici nu am ce vorbi. Eu nu am apucat s-o cunosc. A murit când m-a născut.

- Îmi pare rău. Nu ai fost niciodată curioasă să o cunoşti sau... să te interesezi de ea?

- De ce aş vrea să aflu lucruri despre cineva mort? Nu am apucat s-o cunosc şi e mai bine aşa. Mi-a fost mai uşor să trec peste. Tu încă o jeleşti pe mama ta, deşi au trecut 24 de ani de atunci. Bobby mi-a spus că refuzi să-i vizitezi mormântul.

- Mama mea a fost cea mai importantă femeie din viaţa mea. O respect prea mult pentru a mă ruga ei. Ea mi-a dat viaţă. _Aş da orice să o readuc înapoi, dar nu pot. Aş fi un monstru.

- De asta mă simt uşurată că nu am cunoscut-o. Viaţa e mult mai frumoasă când nu e pătată de durere.

Îşi termină berea dintr-o înghiţitură mare şi apoi se ridică de pe scaun. Eu plătesc consumaţia şi o urmez spre parcare.

- Trebuie să facem ceva, spune ea. Nu putem să ne ascundem pe veci de poliţie, mai ales că de cele mai multe ori ne dăm drept agenţi federali. Trebuie să scăpăm de Dean Winchester şi Katherine Pierce.

- Ce ?

- Să-i omorâm.

- Vrei să zici... să ne înscenăm moartea?