The Hunter and the Huntress

While You Were Sleeping

Capitolul 60

(Perspectiva lui Katherine)

Uşa camerei s-a închis zgomotos şi am ştiut că Dean Winchester s-a întors. Am sărit din pat ca şi cum s-ar fi dat alarma de incendiu. Trucul magic al lui Castiel m-a ajutat să dorm şi mi-a curăţat mintea de efectul otrăvitor al alcoolului. Mi-aş fi dorit să mă îmbăt mereu cu el prin preajmă. Ideea cu "prieten pentru sfârşitul lumii" a fost o greşeală copilăroasă care nu vreau să se mai repete. La ce bun o viaţă normală ?
Dean nu scotea niciun sunet, dar îi simţeam frustrarea şi oboseala. Precis s-a certat cu Sam, iar acum se simte vinovat.
- Nu s-a întâmplat nimic cât timp am fost plecat, nu?
- Mnu. (Am fost cu Cas într-un club, am băut şi aproape l-am obligat să-şi piardă virginitatea doar pentru că am o minte bolnavă)
- Bine atunci.
Răspunde sec şi fără vlagă. Nu am vrut să-l întreb nimic, deoarece ştiu că nu îmi va spune mare lucru. Ce este între Sam şi el va rămâne mereu între cei doi fraţi. A plecat să-şi facă un duş, iar eu am pregătit clătite. Nu ştiu cum, dar am descoperit că pot să gătesc bine dacă-mi dau silinţa.
- Tu găteşti ? Ai pus vreo otravă sau...
- Foarte matur, ce să spun.
Se aşează şi mănâncă cu poftă din ele. Cât timp o vom ţine aşa ? Cât timp mai trebuie să suport acest stil de viaţă otrăvitor şi cât timp noi doi vom fi legaţi?
- Cum a fost în Chicago ?
- Bine, minte el.
- V-aţi certat, nu?
- Da.
- Vina lui ? Mă trezesc vorbind.
- Da.
Am ajuns să-i cunosc aşa bine familia că nici nu mai trebuie să asist la acţiune ca să-mi dau seama ce s-a întâmplat.
- Vrei să vorbesc cu Sam? Ai nevoie de ajutorul meu?
- Nu, mulţumesc. Nu am nevoie de nimic.
Se ridică de la masă şi deschide televizorul. Apasă pe telecomandă indiferent, ca şi cum sunetul butoanelor este cel care-l relaxează nu privitul. Eram conştientă că nu se afla în apele sale, iar eu nu-i uşuram situaţia. Şi de ce să o fac ? Doar stă în casa mea. Verific pe internet ziarul pentru a-mi omorî timpul liber. Decât să stau în casă şi să mă holbez la Dean, mai bine omor nişte monştri.
- Dean, cred că am găsit un caz! Îl anunţ după ce lecturez câteva minute.
- Despre ce e ?
- Un virus care loveşte doar copiii în Montana.
- Atât ?
- Ai mai auzit de un astfel de virus?
- Nu sunt eu medic, dar cred că e posibil să existe un virus ca acela.
- Copiii sunt rezistenţi. Adică de ce ar afecta doar copiii nu şi bătrâni? Medicii spun că virusul acţionează rapid şi că în maxim două sau trei săptămâni, gazda moare. Pe bune, eu zic că merită verificat.
- Tu eşti şefa.
Imediat cum Dean a acceptat cazul, am urcat în maşină spre Montana. Dean mi-a oferit cheile, lăsându-mă să conduc până în Montana. Dean şi-a luat haine groase, iar eu mi-am ales doar o geacă îmblănită pe care să o iau deasupra bluzei subţiri. Urăsc să mă îmbrac gros, deoarece simt cum mă mănâncă fiecare porţiune de piele.
- Vei îngheţa acolo, Kath.
- Şi ce-ţi pasă ? Tu eşti ursul îmbrăcat ca la Polul Nord.
- Nu cred că ştii ce frig este acolo.., se scuză el, iar eu strănut scurt. Îmi aruncă o privire gen "ţi-am spus eu!"
- Te rog, nici măcar nu am ajuns la jumătatea drumului !
Dean chicoteşte şi rămânem tăcuţi până ajungem în Montana, unde vremea nu era chiar aşa rea precum mă speria Dean. Părculeţele erau goale, şcolile închise şi nimeni sub 18 ani nu era afară. Cred că am ajuns în cel mai bătrân oraş. O singură fată, cu părul scurt, mică de statură şi care planta nişte flori se holba la noi şi ne-a rugat să oprim maşina.
- Sunteţi noii medici ? Ne întreabă plină de speranţă.
- Nu, dar suntem aici să ajutăm.
Speranţa i se risipeşte din priviri, iar eu întreb ce se întâmplă.
- Toţi copiii din oraş ajung să fie infestaţi cu un virus nenorocit. Totul a început acum o lună, când copilul primarului a răcit din cauză că a dormit cu fereastra deschisă. Răceala nu a fost tratată corespunzător, iar micul Ray a ajuns bolnav la pat. A fost internat în spital, nu a răspuns la antibiotice şi a murit. După mai mulţi copii s-au îmbolnăvit şi au avut aceeaşi soartă. Nimeni nu înţelege ce se întâmplă cu ei. Antibioticele nu-şi fac efectul, iar copiii se simt din ce în ce mai rău. Toţi care nu au fost infestaţi sunt închişi în casă şi monitorizaţi mereu. Oraşul este pustiu şi aşteptăm un echipaj din capitală. Mă gândeam că ştiţi ceva despre asta...
- Dacă nu sunteţi medici, nu aveţi cu ce să ajutaţi, ne răspunde sec şi cu ochii în lacrimi.
- Poate avem câteva cunoştiinţe. Nu crezi că suntem studenţi la medicină? Întreabă Dean iar mie îmi vine să-l lovesc cu ceva.
- În ce an sunteţi?
- Ultimul, răspunde zâmbăreţ tăntălăul care mă va ucide într-o zi cu ideile lui tâmpite.
- Spitalul este la 3 străzi distanţă !
Îi mulţumesc pentru informaţii şi apoi căutăm un loc de parcare. Spitalul era plin de oameni care îşi fac griji pentru copiii lor. Personalul medical era solicitar mereu şi mai multe familii îşi aduceau copiii de urgenţă la pediatrie.
- Nu cred că ne vom înţelege cu oamenii ăştia. Este haos în spital, afirmă Dean.
- Nu pot să cred că le-ai spus că suntem studenţi la medicină. Ai măcar habar care este ultimul an acolo ?
- 3,4? Haide, cât de greu este să prescrii un medicament ? În plus suntem doar studenţi nu e ca şi cum ne-ar crede medici în toată regula.
Îmi dau ochii peste cap, apoi cobor din maşină. Dacă acesta nu este un caz supranatural atunci voi avea parte de cea mai mare dezamăgire.
Intrăm în spital şi abia reuşim să îl contactăm pe medicul şef pediatru care interna noi pacienţi. Ne-a spus că virusul se comportă ca o viroză normală, doar că este imună la orice medicament. Copiii încep să se simtă din ce în ce mai rău, iar săptămâna trecută au murit peste 50. Dean părea concentrat 100% la tot ce spune medicul,  pe când eu căutam să găsesc urme supranaturale şi să vorbesc cu pacienţii. Am văzut-o pe femeia care ne-a îndrumat spre spital. Mângâia părul blond al unei fetiţe de 8 ani, palidă şi inconştientă. Pieptul său se ridica ritmic, semn că încă este în viaţă (măcar atât să ştiu din toate orele de anatomie)
- Este frumoasă, nu? Mă întreabă ea cu ochii în lacrimi.
- Este fiica ta ?
- Este adoptată. Soţul meu a murit la un an după ce ne-am căsătorit. Am zis că nu vreau să mai întâlnesc pe nimeni după ce am rămas văduvă. Lucrez ca asistent social, iar pe micuţa asta am îndrăgit-o din prima clipă. Am grijă de ea de când avea 6 luni şi nu vreau să mă părăsească! Izbucneşte în plâns, iar eu o îmbrăţişez.
- O vom salva ! Încerc eu să o încurajez, dar nu face decât să plângă şi mai tare.
La dracu, dacă voi găsi sursa virusului o voi distruge cu toată plăcerea. Alţi 2 copii au murit sub ochii mei şi ai lui Dean. Nu am putut face nimic ca să-i salvez iar asta mă nenoroceşte. Vreau doar să ajut aceste fiinţe fără apărare. De ce tocmai copiii trebuie să moară?
- Îţi spun eu, ceva e putred aici ! Îi spun lui Dean după ce ajungem la motelul în care suntem cazaţi.
- Am verificat şi nu sunt urme supranaturale. Cred că e doar o epidemie. Nu ştiu, dar nu pare nimic supranatural.
- Trebuie să fie ! Nu i-ai văzut pe copiii ăia? Pur şi simplu se sting pe zi ce trece! Devin din ce în ce mai palizi, mai slabi ca şi cum...
- Ca şi cum ce ?
- Ca şi cum cineva le-ar suge toată energia şi forţa de viaţă.
- Crezi că ...
- Da, sunt acum sigură. Un virus aşa de puternic nu poate exista. Un monstru se hrăneşte cu copii. Nu ţi-e clar ? Tiparul se potriveşte. Copii, moarte, virus... nu există niciun virus!
- Ce s-ar face lumea fără tine, Pierce?
- Probabil că ar muri. Creatura aia nu va mai omorî pe nimeni, spun eu sec.
- Probabil că operează pe timp de noapte. Şi cred că are formă umană.
- Deci trebuie să omorâm medicul de gardă sau...
- Cel mai sigur este să omorâm creatura când se hrăneşte. Toate zeităţile păgâne nu se puteau apăra când primeau ofranda. Probabil că şi în seara asta vor muri copii.
- Fiica lui Destiny nu se simţea deloc bine. Arăta ca în ultima fază. Poate că pe ea o va ucide.
- A cui?
- Nu contează. Treaba este că dacă nenorocita aia crede că va mai pune mâna pe vreun copil se înşeală amarnic!
Am luat toate armele necesare pentru a ucide o zeitate păgână sau ce blestemăţie este ea. Căcatul ăla va muri în seara asta chiar dacă va trebui să ucid tot personalul spitalului! Am intrat pe geam în spital, deoarece intrările erau păzite. Medicum pediatru ne-a asigurat că pacienţii vor primi toate îngrijirile necesare pe timpul nopţii, dar se pare că înafară de medicul de gardă şi 3 asistente nu mai era nimeni. Eu şi Dean am luat fiecare salon la rând. Creatura putea să fie oriunde. Aşa cum mă aşteptam, o prezenţă întunecată plutea în salonul fetiţei blonde. Dean m-a chemat şi amândoi am privit cum creatura acoperită de o gaină neagră cu glugă îşi întinde un fel de limbă ascuţită spre mica fetiţă. Am început să înghit în sec la fel ca Dean. Am promis că voi ucide creatura, dar am ajuns să folosesc un copil pe moarte ca momeală. Limba verde şi ascuţită, ajunsă la dimensiunea unui braţ s-a transformat într-o gură ce s-a lipit de fruntea fetiţei. Parazitul începea să-i fure puţina energie pe care o mai avea.
- Trebuie să o împuşcăm, acum ! Îi spun lui Dean, dar el îmi face semn să aştept.
Nu mai stau nici o secundă pe gânduri şi trag în creatură, dar ea nu se clinteşte.
- Katherine, nu ! Strigă Dean la mine, dar braţul creaturii mă izbeşte puternic şi sparge geamul salonului. Corpul meu aterizează pe ciobori şi simt cum ele îmi străpung pielea, iar durerea îmi amorţeşte. Nu mă pot mişca nici un cm ci pot doar să privesc cum creatura îşi depărtează gura de fruntea fetiţei. Dean apare pe neaşteptate şi îi taie gura cu sabia, creatura urmând să se dezintegreze. Cum de a ştiut cum să o omoare ?
- Katherine ! Mă strigă şi mă ia în braţe, deplasându-se cu mine până la cel mai apropiat pat.
- Nu poţi să te abţii nu? Dacă ţi-am zis să stai, de ce nu ai făcut-o? Crezi că eu nu ştiu ce fac? Crezi că doar ţie îţi pasă de oameni? Continuă el să mă mustre, dar eram prea ameţită ca să-mi pese.
- Vestea bună e că nu ai răni grave ci doar zgârieturi minore. O să fii bine, îmi spune el după ce îmi controlează fiecare părticică a spatelui meu şi locurile care sângerau.
Am luat un calmant şi mă simţeam mai bine. Ameţeala a dispărut şi mă puteam ţine pe picioare.
- Cum de ai ştiut cum să omori chestia aia? Îl întreb eu cât timp el o monitoriza pe ultima victimă.
- Tâmpenia aia a vrut să-l ucidă pe Sam odată. Tata s-a supărat aşa de tare că nu l-am supravegheat încât a transformat creatura în primul meu caz. Ştiam că nu poate să fie ucis decât atunci când se hrăneşte. Am învăţat-o pe pielea mea. Sunt foarte rare cazurile în care sunt ele implicate. Credeam că nu voi mai întâlni una.
- Vor fi bine ?
- Da. Se vor recupera toţi.
- Cred că ar trebui să plecăm. Nu vreau să ne ia vreun gardian la răspundere.
- De ce ? Doar am salvat peste 100 de copii.
- Şi nimeni nu va afla asta.
Dean mă ajută să mă ridic, înconjurându-mi talia cu mâna sa şi lipindu-mă de el.
- Ştii că pot merge şi singură, nu?
- Voiam doar să mă asigur.
Îmi zâmbeşte cald, apoi mă ia de mână şi mă conduce afară din spital. Ajungem în Impala şi conducem până la motel. Tot drumul nu am putut să-mi iau ochii de la Dean, cel care mi-a salvat viaţa pentru a mia oară. Mereu când acţionez impulsiv, el mă calmează. Când sunt atacată, el mă salvează, iar când sunt rănită mă vindecă. Cum de am ajuns să depind atât de mult de el ?
- De ce te holbezi aşa ?
- Ştii de ce.
Opreşte maşina, iar privirile noastre se încrucişează. Mă fixează cu ochii săi verzi, iar eu nu-mi doresc decât să-l simt.
- Aducem bagajele? Îl întreb rupând vraja în care eram prinşi.
- Nu. Cred că mai stăm o noapte, îmi spune apoi se apleacă spre mine şi îmi muşcă buza făcându-mă să tresar. De când aşteptam momentul acesta ! Ne pierdem într-un sărut sălbatic şi plin de dorinţă. Chiar dacă afară era al naibii de frig, amândoi eram înfierbântaţi din cauza acestei aşteptări care m-a torturat până acum. Ieşim din maşină şi ne îndreptăm spre camera de motel. Imediat ce Dean a încuiat uşa i-am sărit în braţe şi mi-am lipit buzele de ale lui. Niciodată nu eram sătulă să-i simt buzele. Era ca şi cum aveam ceva nou de descoperit de fiecare dată. Ne dăm jos hainele şi ajungem amândoi în lenjerie în pat. Eram într-o luptă pentru dominaţie. Voia să fie deasupra, să-mi dea jos sutienul, dar l-am pus imediat la respect. Acum se afla sub mine şi niciun material nu ne mai despărţea. Ne sincronizam mişcările care ne provocau aşa multă plăcere. Îşi plimba mâinile peste fiecare părticică de pe pielea mea şi mă muşca de umăr de fiecare dată când scotea un geamăt. Eram ca nişte animale sălbatice care se luptau. Dean este creatura care îmi soarbe toată energia. Oriunde plecam, destinul ne aducea mereu împreună. De ce să mai rezist? De ce să mă opun? Mişcările deveneau mai accelerate, iar el mă muşca ca şi cum ar fi vrut să mă rupă în bucăţi. I-am prins capul în mâinile mele şi mi-am plimbat degetele în părul său scurt care mirosea a mentă, cât timp sărutul se adâncea până la refuz. Nu ne-am oprit până ce ultima picătură de energie nu ni s-a scurs. Dacă mă voi opri vreodară din a-l iubi o voi face când nu voi mai exista.