Profa' de Dans Pentru One Direction

9."Asta se numește iubire adevărată."

Alerg panicată către ușa de la intrare, dar sunt oprită de un grup de liceeni, în frunte cu Dennis. Dau să îi ocolesc, dar Dennis mă apucă de mână și mă trage înapoi către ei. Normal că e mai înalt decât mine.

- Alyssa, vreau să ți-i prezint pe viitorii mei colegi de clasă. Începe Dennis, dar eu sunt încă concentrată pe ușă, care e la doi metrii în fața mea.

- Da, Dennis, nu acum, am treabă. Încerc să plec din nou, dar cei cinci mă înconjoară și nu mai am pe unde pleca. De ce toți sunt așa de înalți?

- Dacă nu aș știi că e căsătorită i-aș fi dat șapteșpe ani. Vorbește unul din ei.

- Pe cine faci tu puștoaică? Am trei copii!

- Dar nu pari. Adică, ești bună. Continuă un altul.

- Mersi, spun zâmbindu-le. Desigur, atunci când se așteaptă mai puțin, îl lovesc cu genunchiul între picioare pe cel ce îmi blochează accesul la ușă și când se apleacă din cauza durerii îi șoptesc la ureche. Nu te pune cu mine frumușelule, nu când știu că soțul meu e leșinat pe peluza din față.

Fug repede pe lângă el și îi las pe ceilalți râzând de cel lovit. Cobor scările verandei și când ajung pe alee nu îl văd pe Louis nicăieri. Îl strig de câteva ori și nimic. Nu renunț, așa că hotărăsc să merg și în curtea din spate. Când am trecut pe lângă garaj însă, am fost prinsă de cineva și trasă înăuntru. Cu o mână îmi acoperă gura, iar cu cealaltă mă ține de talie pentru a nu fugi. Înăuntru e întuneric și nu pot distinge prea multe, nici măcar statura bărbatului. Mă rog, e de așteptat să fie bărbat. Mă lipește întru totul de el, deci nu mi-e greu să-mi dau seama. Și e înalt. De ce toată lumea e așa de înaltă?

(N/A: Vreau să opriți lectura o secundă și să comentați aici cine credeți că e respectivul :* )

Mă zbat în continuare, dar fără speranță. Afurisitul e al naibii de puternic. Strălucita mea idee mă îndeamnă să-l lovesc cu călcâiul în locul lui sensibil, așa-dar scap din brațele sale. Scâncetul cunoscut mă face să bâjbâi cu mâna pe perete pentru a găsi întrerupătorul. Odată ce camera a fost luminată, îmi rotesc ochii și îl ajut să se ridice.

- Idiotule, ce naiba te-a apucat?!

- Voiam și eu să-ți fac o surpriză și tu mă lovești?

- Louis, asta nu e surpriză! Te puteam lovi mai rău!

- Dar n-ai făcut-o. Asta se numește iubire adevărată.

- Nu, asta se numește capacitate de a recunoaște un scâncet de flamingo lovit între pene.

- Bine, bine, lasă asta. La mulți ani, iubito! Vine și mă îmbrățișează, aplicându-mi un sărut dulce și plin de dragoste.

Am și uitat că este ziua mea. De când cu copiii m-am cam neglijat. Adică, mutatul, copii, cretinul de Dennis. O, Doamne, astăzi fac douăzeci și unu de ani. Privesc repede ceasul de la telefon și observ că este trecut de miezul nopții.

- Bine, acum e timpul pentru cadouri. Primul nu ți-l pot da încă. Necesită timp de refacere a micuțului Louis și o cameră plină cu tandafiri care, desigur, e deja pregătită.

- Bine, bine, m-am prins.

- Al doilea, ar fi ăsta. Și scoate din buzunar un lănțișor argintiu în formă de inimă. Are un model frumos, floral, tot de argint. Deschide-l.

Îl deschid și lacrimile îmi inundă ochii. Sunt două poze. În prima suntem eu și Louis, în ziua nunții. Eu cu părul roșu și el cu coronița aia stupidă. O, Doamne. Clar trebuie să mai arunc o privire peste albumul de nuntă. În a doua poză sunt cei trei micuți, îmbrăcați la fel. Dacă nu mă înșel, și nu o fac, sunt chiar atunci când au împlinit trei săptămâni. Scott e în mijlocul celor două fete și are limba scoasă. Clar seamănă cu tatăl lui.

- O, Doamne, Louis, e perfect!

- Și asta nu e tot. Hai frate, vino.

De după mașini iese nimeni altul decât Rymond, dragul meu frate. Ultima oară când m-am întâlnit cu el a fost anul trecut, de Crăciun, atunci când am venit la ai mei cu întreaga gașcă. Țip și sar imediat în brațele lui, încolăcindu-mi picioarele în jurul taliei lui, așa cum fac de când eram mică. Are douăzeci și șapte de ani și are de asemenea o soție, însă nu am apucat să o cunosc niciodată. În tot acest timp el a fost în armată. Chiar sunt curioasă cum a venit aici și dacă este și ea cu el.

- Doamne, Rymond, cum ai avut timp să ajungi aici?!

- Păi, eram în trecere. Julie urmează să nască și mi-am luat liber de la șef. Dar nu am putut lipsi de la ziua de naștere a surorii mele mai mici.

- O să am un nepoțel? O, Doamne. Abia aștept. Strig fericită.

- O nepoțică, defapt. Și o va chema Sarah.

- E așa de perfect. Abia aștept să o văd.

- Ei bine, aici voiam să ajung. După ce naște, Julie va veni cu mine în Montana. Iar eu cum am devenit recent general am voie la mai multe chestii. Deci, cadoul meu pentru tine este o excursie la baza militară Montana. Tu și întreaga ta gașcă.

- Rymond, e atât de perfect! Îi sar din nou în brațe și îl strâng cât mai tare. Îl iubeam enorm de mult, iar faptul că mă cheamă la serviciul lui este mai mult decât minunat.

- Dar cadourile mele? Nu ți se par frumoase? Mai ales primul. Să știi că va fii cel mai bun. Louis dă din sprâncene.

- Taci acolo, cu tine termin mai târziu.

- Aly, eu plec. Puteți veni oricând, doar să mă anunțați, în regulă? Acum trebuie să plec, mai e ceva de mers până în Doncaster.

- Acolo e acum Julie?

- Da, stă cu familia ei. De ce?

- Acolo am stat până acum! Adică, cât am fost însărcinată. Eu și Louis avem o casă acolo.

- Dacă știam o trimiteam la voi. Zâmbește el, apoi mă trage într-o altă îmbrățișare. Ne vedem curând pitic. Te iubesc!

- Și eu te iubesc, Rymond!

Despărțirea de el mi-a provocat lacrimile ținute în frâu până acum să cadă pe obraji. Mi-a fost atât de dor de el.

- Dar pe mine mă iubești mai mult, nu? Vocea lui Louis strică întreg momentul.

*