Our love is strong |1|&|2|

Capitolul 24~Probleme serioase

Cum am pasit de acea poarta, inima mea s-a strans intr-un ghem, cazand direct in stomac. Urasc ca de fiecare data cand vin aici parca tot curajul si barbatia din mine fuge lasand un mare gol. Un gol ce de multe ori e umplut de tristete si suferinta.

Acum cu Evelyn de mana, strangandu-ma de ea la fiecare pas facut stiam ca isi imagineaza ce e aici, dar habar nu avea de cum ma simteam eu in acest moment.

Si am ajuns, locul unde ma simt si rau si bine in acelasi timp. O multime de amintiri frumoase mi-au navalit mintea facandu-ma sa zambesc slab.

-Buna mama, am spus cand m-am asezat pe piatra de mormant.

Evelyne P.O.V.

Pielea mi se zbarlise la nostalgia din glasul lui si de faptul ca mama lui e moarta. Niciodata nu mi-am imaginat ca ar putea fi moarta, cu toate ca Harry nu mi-a spus nimic de el si familia lui nu ma puteam gandii la asta.

-Sunt sigur ca nu ai uitat ziua in care mi-ai spus sa iti prezint fata de care m-am indragostit. Ei bine, uit-o, ea e Evelyn, a soptit trist tragandu-ma langa el.

-Ai spus ca vrei sa aflii adevarul despre mine, asta am sa fac acum insa te rog un singur lucru: lasa-ma sa termin tot ce am de spus si dupa poti sa pleci sau sa ma invinuiesti, nu o sa te condamn pentru asta, a zis serios privindu-ma in ochi.

-Eu nu sunt nimeni sa te judec. Ai ales sa-mi povestesti despre tot trecutul tau, iar eu sunt aici sa te ascult, am spus bland sarutandu-l pe obraz. Vreau sa imi spui despre ea.

-Ea? Ea e mama mea, Eve. Era o femeie simpla, dar totodata eleganta, ii placea sa gateasca si sa aiba grija de gradina. Asta e una din multele calitati ale ei, iubea sa aiba grija de gradina ei. Nu inteleg de ce, dar ii facea placere sa vada cum florile ei infloresc in fiecare primavara si cum usor, usor dadeau culoare gradinii. Era o fire asa de blanda, mereu calma si zambitoare, ii puteam citi iubirea pentru noi in ochi. Chiar si atunci cand eu si Gemma facea prostii nu ne certa,doar ne privea in felul ei si doar asta ne obliga sa ne cerem scuze.

Spunea toate lucrurile astea cu un zambet trist pe fata, parca amintindu-si acele momente.

-O iubeam nespus de mult. Ei ii puteam spune orice, iar ea ma sfatuia in orice. Mereu se amuza pe mine si "relatia" mea cu fetele, a chicotit el. Ea spunea ca o fata e ca si un fluture, o poti privii si ii poti admira frumusetea, dar e mai greu sa o tii langa tine. Cand eram mai mic aveam un vis ciudat, un vis pe care si acum il am si usor, usor am inceput sa-l inteleg. Sunt eu intr-o incapere intunecata, unde totul este doar negru. Insa o pata alba, un inger lumineaza cu puritatea lui si singurul lucru pe care il pot face e sa stau si sa-l privesc. Era micuta, cu parul negru si lasat lin peste umeri, privind inainte, cu genunchii pe piept si mainile incrucisate pe ei. Iubeam sa ma trezesc langa ea, cu toate ca nu puteam sa o ating mereu am stiut ca pielea ei e fina si chiar daca nu i-am vazut niciodata chipul pariez ca e frumoasa.

Ascultam uimita de cat de mult seamana visul lui cu al meu, doar ca in lucruri opuse. E posibil asta?

-Am acest vis si acum, doar ca e ceva diferit la el, cu cat visez mai des cu atat ma apropii mai mult sper sa o pot vedea. Dar asta nu mai conteaza acum si stii de ce, pentru ca sunt mai mult ca sigur ca acel inger esti tu! A soptit punandu-si o mana pe coapsa mea mangaind-o usor.

M-am uitat usor confuza, punand lucrurile in ordine si in capul meu. El are acelasi vis ca al meu, se poate sa fie adevarat?

-I-am povestit acest vis si mamei, a continuat zambind trist. Ea m-a ascultat atent pana la sfarsit, zambind la final parca gandindu-se la ceva. Ea chiar credea in vise si chiar mi-a spus ca acel vis o sa se intample odata si odata, doar ca mai dureaza. Ea era sigura ca o sa gasesc acel inger ce-mi va lumina mereu calea, a zis sarutandu-ma pe podul palmei.