Nori la înec

Cincizeci și șase: Imaginația (?) lui Markus

― Încă mă-ntreb de ce am acceptat să vin cu tine. Îh, locul ăsta miroase ca hainele străbunicii mele, săraca...

― Nu eu te-am chemat. Redden ne-a forțat să mergem împreună. Poți să pleci, dacă vrei.

― Să sar din tren, adică?

― Ți-e frică? Pot să te împing de la spate, să știi. Dar nu mai avem decât o stație, ar fi chiar păcat.

Îmi dau ochii peste cap și-mi țin privirea ațintită asupra câmpului pe care fereastra îl cuprinde între margini. Fuge-n urmă, în timp ce noi mergem înainte. Meyer vrea să pară stăpân pe situație, dar știu că tremură ușor și în exterior, și în interior. Cel mai probabil îi e greață. Același lucru îl simțeam când mergeam la dentist, la o scară mai mică; îl detestam pe tipu' ăla. Când stăteam în Olanda și ai mei îmi spuneau că trebuie să mergem, le răspundeam simplu că nu vreau și că nici mort nu lăsam un dubios ca el să se uite-n gura mea. Mă ascundeam pe unde puteam, dar Redden mă găsea de fiecare dată. Nu le spunea, totuși, ci continua să mă acopere, ridicând din umeri de fiecare dată când mama, exasperată, întreba "unde s-a ascuns dracu' ăla mic?". Redden, un drac și mai mic, dar de sute de ori mai împielițat: "A zis că se duce în port, să se uite după pescăruși". Ai noștri intrau în panică, se îmbrăcau și plecau instant, cu toate că maică-mea avea burta umflată ca un balon, cu Lily amenințând să iasă din zi în zi. Și mergeam să ne luăm înghețată de la colț, apoi ne uitam la trecători, stând așezați pe vreuna din băncile din centru, sau ne dădeam artiști stradali și cântam, cu o cutiuță în față. Unii oameni chiar ne dădeau mărunțiș. Era ideea ei. În momentul în care simțeam că se apropie ora la care se întorceau părinții noștri când nu mă găseau (a mers de câteva ori), lăsam banii în altă cutie, a unui cerșetor. Și-o zbugheam acasă. Călcâie? Arse. Când veneau părinții noștri, eram morți. Mai mult eu, decât Redden, dar eram morți. După ce s-a născut Lily, nu am mai fost niciodată într-o astfel de excursie nebunească.

Aveam nevoie de ceva care să-mi ia gândul de la Fenh Magso și de la felul ei îngrozitor de a... La naiba.

***

― Plec.

― Ce?

Rădăcinile negre erau din ce în ce mai lungi și mai pronunțate. Nu-mi displăceau. Ochii verzi erau din ce în ce mai obosiți. Asta da, asta îmi displăcea. Parcasem mașina într-un loc care nu se vedea de la ieșirea din sanatoriu, iar ea venise înaintea surorii mele. Imediat cum a venit, mi-a spus asta. Atât. O privire rece. Poate că nici măcar nu trebuia să pun la suflet, pentru că, la urma urmei, ea nu însemna nimic. Ba însemna. Ba nu. Ba da. Las-o așa. Am crezut că era o glumă proastă.

― Dar nu știu sigur ce urmează să fac, Markus. Poate mă ajuți să decid dacă să mă predau sau să fug.

"Să rămâi.", îmi stătea pe vârful limbii. N-am spus asta niciodată.

― Ce crezi tu. Nu-i treaba mea.

― Hai, Maimuțo, nu te mai comporta așa, de parc-ai fi supărat.

― Las-o baltă. Poți să pleci și acum.

Am regretat încă din acel moment că i-am spus asta. Nu voiam s-o spun și nu avea nici măcar o fărâmă de adevăr. Ea, surprinsă, a făcut un pas în spate, fixând pământul cu privirea amărâtă. Poate dacă aș fi adăugat un "Cap-Albastru" la final, lama vorbelor mele n-ar mai fi fost la fel de tăioasă. Numai că știam că nu mai era nevoie de nimic și că, orice aș fi făcut, acolo se termina.

― Acum mă duc în parcul de acolo, aproape că spune în sinea ei, pe un ton scăzut. Îmi iau la revedere de la Redden și plec. Să vii să o iei când vezi că eu nu mai sunt acolo, te rog.