Nori la înec

Treizeci și cinci: Ireal, real

   Nyte se apropie ușor de mine, apoi își duce o mână deasupra urechii mele stângi. Îl privesc nedumerită și pot să simt, oricât de idioțesc ar suna asta, niște scăpărări microscopice în propriii ochi. Vai de mine, ia uite cine-și primește sărutul sub vâsc, și încă de la cine! Redden, nebuno, ai tăi știu că ești acasă și croșetezi ｰ sau te ocupi cu cine-flori-de-piersic-știe activitate
pentru oameni cu riduri care fac riduri. Nu știi? Riduri care au riduri? Bine, bine. Și ce-ai de gând să faci, o să stai împăiată, ca proasta? Alo! A depășit distanța de siguranță! Retragerea, retragerea la bază! Clipesc apăsat de câteva ori, pentru a-mi face subconștientul netrebnic să-și țină fleanca, apoi, din cauza agitației pe care a produs-o, mă reped înapoi către bancheta din spate, inima bătându-mi cu precizia și viteza unei mașini de cusut. Nyte Meyer, totuși, are alte planuri; îmi prinde una dintre încheieturi în mâna lui mare (pe care, într-o jumătate de an, nu am studiat-o în detaliu nici măcar o dată), cu bandajul scos și cu o cicatrice destul de urâtă, apoi se asigură că mă întorc în scaunul șoferului, de unde intenționam să plec. Înghit în sec. Ești complet moartă. Te-ai topit ca plumbul încins... Ah, ești atât de fraieră.

     Fără a mai adăuga vreo insultă sau vreo obiecție, îmi ia agrafa din păr și mă lasă cu o expresie încărcată de surprindere. Fraieră. Ochii-mi alunecă, ușor,peste cap, ca urmare a încercărilor lui de a deschide portiera cu o agrafă. Tocmai când mă aștept cel mai puțin la vreun rezultat din partea tehnicii lui, care funcționează doar în filme supraapreciate, primesc o lovitură de toată frumusețea direct în față. Lovitura o constituie tocmai clang-ul pe care portiera îl scoate. Nyte coboară, trântește ușa metalică în urma lui, apoi merge până pe partea cealaltă a străzii, unde e stația de taxiuri. Nici nu stau pe gânduri și fac un pas sărit peste cotieră, pregătită să-l urmez. Alerg prin zăpada care scârțâie și hârțâie și fârțâie, apoi mă proptesc pe bancheta din spate a mașinii pe care sinucigașul a ales-o. Șocat, mă privește în oglinda retrovizoare, ca mai apoi să își mute privirea către fereastră și să mă ignore din nou. Îi dă șoferului adresa lui din Kent, apoi se cufundă în tăcere, treptat. Arunc încă o privire oglinzii. Există un lucru, elementul de perturbare a echilibrului, care îl mâhnește cumplit pe Nyte. Nu înțeleg. Nu-nțeleg unde apar eu în toată povestea și de ce nu vrea să mă mai vadă. Încerc de zeci de ori să stabilesc un contact vizual cu el, pentru a descifra măcar o sutime de miime din ceea ce crede și simte. Totu-i în van. Nu vrea să mă mai vadă.

     Un cântec de leagăn tulbură liniștea de mormânt, dar niciunul dintre cei doi bărbați de pe locurile din față nu pare să aiă vreo reacție, oricât de mică. Răspund și aud o voce veselă, cu tonuri pistruiate:

     － Gelukkig niewjaar!

     － Oh... De beste wensen.

     － A, Redden, dac-ai ști ce plictiseală-i pe aici, fără tine! exclamă el, părând cât se poate de sincer și făcându-mă să ridic din umeri. De ce nu ai venit?

     － Eu am avut... ceva... de făcut, răspund, fără să-l scap o secundă din ochi pe cel care doarme sprijinit de geam. Îmi pare rău.

     － Sunt sătul până-n gât de șampanie scumpă și creveți în șapte tipuri de brânză. Vino și salvează-mă.

     Chicotesc, iar asta îl face pe Nyte să tresară insesizabil.

     － Serios acum, Redden. Vrei să vin să te iau?

     Fără un cuvânt, fără o explicație, fără un gest de om cu toate țiglele pe casă, Nyte îmi ia telefonul de la ureche, închide apelul, apoi îl pune pe bancheta din spate, lângă mine. Șoferul îmi aruncă o privire care r vrea să sugereze "Nț, nț, nț. L-ai enervat pe domnu' de-aici, așa că, dacă-mi sparge vreun geam, tu bagi mâna în portofel". Privesc locul în care ne aflăm și simt un fior traversându-mi spatele. Mă trezesc spunând cât se poate de tare și de clar "oprește", plătesc șoferul, apoi cobor și-l trag pe Nyte după mine, iritată până la capătul puterilor de comportamentul lui de preșcolar bosumflat. Să-l târăsc după mine e la fel de complicat cum îi e unei broaște să tragă o panteră de coadă. Nu știu câte kilograme are, nu știu cum le-o fi căpătat sau ce sport a practicat, dar un lucru e cert: mă dor mâinile atât de tare, că nu mai au mult până să se desprindă și să cadă. Respir cu greu și mă sprijin de poarta din lemn, extenuată. Ne aflăm pe Podul Sinucigașilor care, în mod evident, e închis. Nyte mă lasă în urmă, sărind gardul. Ceea ce mă motivează e orgoliul lui stupid. N-am sărit peste foarte multe garduri, dar mă pot descurca și cu asta. E doar o poartă din lemn. Prind partea de sus cu mâinile și-mi fac vânt peste. Buf.