A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
― As. Damă. Valet, rege. Inimă neagră. Treflă.
― Bine. Foarte bine.
Trecuseră doar câteva zile amărâte și neînsemnate, iar Lenny învățase toate simbolurile de pe cărțile de joc, toate valorile acestora și toate regulile pe care jucătorii nu le respectau niciodată. Desigur, aceste câteva zile, avea el să afle mai târziu, însemnau, de fapt, tot ce-a mai rămas din vara anului aceluia. Micuțul s-a descurcat foarte bine, amestecând cărțile puțin stângaci, la început. Gazda sa, cheliosul cu barbă și cu alura unui berbec, i-a pregătit un loc unde să doarmă. O saltea așezată într-un colț al podului, lângă o fereastră cu deschidere largă. Parcă orizontul era al lui. Și tot orizontul îi prindea lacrimile, una câte una - nu poți să dezrădăcinezi un copil din locul în care a crescut, oricât de mult te-ai strădui, fără să-i lași sechele pe viață. Însă Lenny era puternic. Mâinile firave, ochii mari și speriați, pielea albă ca varul; toate acestea adăposteau o forță interioară pe care nici măcar un adult nu o posedă, de cele mai multe ori. Spun asta, cititorule, pentru că, deși nu mă crezi (și sunt convins de asta, până-n măduva oaselor!), era un crupier excelent. Am avut onoarea să-l văd făcând cărțile. Cum le-nvârtea, cum le sucea, cum le împărțea... Era un dans. Era o transă, artă pură. Din păcate, am avut ocazia să privesc acest lucru o singură dată. Dar a fost fantastic.
Venise toamna și era timpul ca micuțul să meargă la școală. În micul oraș de la periferia celui în care Făptura Celestă l-a lăsat, era o școală gimnazială mică și cu vopseaua de pe pereți scorojită. Totuși, nu era o problemă. Problema o constituiau actele inexistente. Așadar, părintele adoptiv al lui Lenny a făcut câteva drumuri și a făcut rost de un certificat de naștere, unul de botez și un aviz epidemiologic, pentru intrarea în colectivitate. Când s-a văzut în fața certificatului de botez, a rămas perplex. "Care-i numele odraslei?", se întreba, scărpinându-și capul lucios din când în când. A trecut anul nașterii, pentru că pe acela i-l spusese copilul însuși, iar de nume uitase. Nu se pricepea la nume, ce-i drept: nu avusese niciodată ocazia să aleagă un nume, căci nu avusese nici copii. Pentru el, Lenny era o binecuvântare. Un urmaș căruia să îi lase tot ceea ce avea și tot ceea ce știa, un om care avea să-i ducă numele mai departe .Cum era puțin înmuiat de alcoolul pe care îl consumase cu o oră în urmă, s-a gândit să-i dea propriul nume: Nathan. Apoi, și-a zis că n-ar vrea să fie confundați, așa că s-a gândit la o abordare mai simpatică. Într-un final, a decis: Nate Meyer. Scurt și concis. Numele unui crupier de succes. Din păcate, mâna i-a tremurat și, astfel, "a"-ul a devenit "y". Codița din dreapta a alunecat mult în jos. Și-așa a luat naștere Nyte Meyer. În acte, tatăl său era Nathan Meyer, iar mama era o femeie pe care nu a cunoscut-o niciodată, cu un nume slavic destul de complicat.
Lenny... Ei bine, Nyte... a stat multe zile cu tatăl lui adoptiv, un alcoolic fără pereche. Felul în care amesteca și împărțea cărțile era deja o parte din rutină. Era o meditație vagă, el nefiind prea conștient. Nathan îl hrănea și îi oferea un acoperiș deasupra capului și dreptul la educație, însă asta nu schimba faptul că era un om violent, care-și vărsa nervii pe el de fiecare dată când un lucru nu mergea bine. Când l-am găsit pe Nyte, avea brațele, picioarele abdomenul și spatele pline de vânătăi; vom ajunge și acolo, la un moment dat.
