A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
N/A: Dacă vreți să plângeți mai mult și mai bine la capitolul ăsta, un play melodiei de la media ar fi suficient. Atenție! Poate conține limbaj licențios, teme sensibile, greșeli de tastare și un neprofesionalism tipic. Totuși, mulțumesc că sunteți aici! Enjoy! ^^
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cobor din taxi și închid portiera în urma mea, simțindu-mi degetele de la picioare înghețând la contactul cu pământul rece. În bezna totală în care m-a lăsat șoferul, pe străduța îngustă de la marginea orașului, unde nu-s nici felinare, nici ființe umane sau inumane, disting un vag decor cunoscut. Împing poarta metalică, iar ea-mi spune bine-ai venit, foarte ospitalieră, scârțâind de zece ori mai tare decât ultima oară când am fost aici. Aceeași alee pavată așteaptă ca oasele să-i fie crăpate și zdruncinate de pașii mei, mărginită de un gard mort ce-a fost, cândva, viu ｰ din toată aura sa impresionantă și verde, au mai rămas doar câteva vreascuri lipsite de esență. Înaintez și parcă observ cum vița-de-vie uscată își întinde mlădițele până la mine și-mi intră prin vene și artere, devenind una cu mine. Inspir adânc, cuprinzând aerul rece înăuntrul plămânilor, așa cum o nucă-și cuprinde miezul între coji striate. Apăs clanța. Nu se-mpotrivește. Scot telefonul din buzunar și îi aprind lanterna, văzând, întâmplător, că mai sunt doar nouășpe minute din anul pe care-l cunoșteam. Aproape că aș lăsa o lacrimă să-mi scape pe unul dintre obraji, dacă situația nu ar fi atât de alarmantă. Pătrund în interiorul casei imense și întunecoase a lui Whitley Sr., un loc mai pustiu decât fundul oceanului, dar nu mai pustiu decât sufletul sinucigașului. Acum am lumină și, totuși, nu-i nimic. Pânze de păianjen și praf.
Inhalând praful gros și dens, simt că nu mai are mult până să-nceapă să perforeze toate membranele care-mi căptușesc organele. Îmi amintește de izul inconfundabil din sala de sport de la școală. Transpirația și praful se amestecau, întrepătrunzându-și toate particulele și formând o substanță toxică de neoprit. Mă încrunt ușor, în dezgust. Continuu. Merg mai departe, privind, cu atenție, în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos, pe diagonală și pe transversală, dar nimic nu pare nelalocul lui. Tremur ușor, frigul învelindu-mă grijuliu. Mulțumesc, frigule. Cu plăcere. Oh, dar ce drăguț din partea ta... Nu, nu. Nu face nimic, stai liniștită. Dar te rog, trebuie să fie un mod prin care să te pot răsplăti, insist. În niciun caz, domnișoară Hywell, cavalerismul n-a murit încă, așa că nu pot accepta una ca asta. Lasă asta, nenorocitule. Unde-i Nyte? Jur că nu știu. A, da? Îți zbor creierii! Unde-i Nyte?! Nu știu, am spus că nu știu! Și dacă nu știi tu, atunci cine? Tu știi, Redden. Tu știi. Îmi termin scurtul și neplăcutul schimb de replici ironic cu frigul, apoi încerc să-mi recapăt rațiunea, care-mi spune că trebuie să calc prin exact aceleași locuri prin care am călcat atunci. Bine. Spre scările din lemn, fie.
Când ajung în pod, un fior arzător mă trece, luând-o la vale, de la baza gâtului, pe șira spinării, până în călcâie. Influxul nervos aproape că-mi găurește pielea, ieșind prin tălpi și trecând prin podeaua subțire. Din nou, inspir adânc și mă-mbăt cu aer rece, sperând din suflet că n-o să fiu ucisă de curentul îngrozitor până la miezul nopții. Scara din lemn este, la fel ca ultima dată când am fost aici, aruncată, la întâmplare, pe jos. Dar Nyte cum a ajuns sus? Un bec se aprinde, făcându-mi realitatea să se destrame mai rapid și mai sigur decât un fulger ațintit asupra mea: Și atunci a fost exact aceeași poveste la mijloc. Sinucigașul a urcat, apoi a aruncat scara din lemn unde a apucat, dorind să sublinieze cât se poate de clar că nu avea de gând să se întoarcă. Și nici acum nu plănuiește să o facă. În cel mai scurt timp posibil, iau scara și o fixez pe marginea ferestrei semicirculare care, de data asta, e închisă. Respirația mi-o ia razna, pulsul accelerează neîncetat, iar picături de sudoare îmi apar, rând pe rând, pe frunte. Urc fiecare treaptă și împing cu toată forța în rama ferestrei, străduindu-mă să ajung pe acoperiș. Pun ambele picioare pe țigle și mă ridic, ștergându-mi hainele imediat și privind prin jur, de parcă viața mea ar depinde de ceea ce se întâmplă acum. Și depinde. Poate nu în mod direct, însă, indirect, cu siguranță. Încep să strig cât mă țin plămânii îmbibați în particule de praf ascuțite:
