A-choo!
O alergie problematică la idioți, un vis de proporții colosale și o pasiune pentru clădirile abandonate - așa arată lumea lui Redden Hywell, până când viața ei se intersectează cu cea a unui sinucigaș nepriceput, ale cărui tentative de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
《<◇>》
Limbile ceasului se suprapun deasupra lui doișpe, iar greierii sunt parcă pe jumătate morți. Perdeaua-i mișcată ușor de vânt. Tic-tac. Orice urmă de viață sau de culoare existentă pe Pământ se scurge pe geamul camerei mele ca o bucată de furtună. CD-ul cu muzică veche se oprește din învârtit. Cri-cri. Redden ｰ asta aș fi eu ｰ se ridică din pat și scoate din priză CD-player-ul, cu mâinile amorțite. Apasă butonul pătrat de la baza lămpii, bezna-nghițind încăperea. Cam asta ar fi, pe ziua de astăzi. E timpul să pun capul pe pernă... Tic-cri-tac-cri... Și s-adorm. Păcat, totuși, că scoarța mea cerebrală are alte planuri pentru mine. Îmi aduce aminte de toate idioțeniile posibile, printre care se numără întâmplarea de acum două săptămâni, întâlnirea cu sinucigașul și telefonul lipsit de bun simț al lui Adelaide. Întâmplarea de acum două săptămâni, adică seara petrecerii de corporatiști, seara în care mi-am pierdut cunoștința pentru vreo zece minute. Mama a vrut să-mi ascundă o oportunitate cum rar întâlnești, iar eu m-am enervat. În orice caz, când m-am trezit, nu le-am spus că am auzit conversația lor. I-am mințit, implicând o presupusă conversație a unei tipe cu bărbac-su. Întâlnirea cu sinucigașul, adică momentul în care am început să văd o altă latură a vieții. Cât despre telefonul lipsit de bun-simț al lui Adelaide... Ei bine, asta-i o poveste dintr-o cu totul altă lume.
În urmă cu patru ore, soneria mult prea ritmată și energică a telefonului meu m-a întrerupt din citit Paradox sur le comédien, enervându-mă la culme. M-a enervat atât de tare, încât m-a făcut s-o schimb cu un cântec de leagăn. În orice caz, n-ar trebui să mă abat de la subiect: pe ecranul telefonului meu scria "Trage aer adânc în piept". Adelaide, adică. Am tras aer adânc în piept, m-am pregătit psihic și emoțional, apoi am glisat pentru a răspunde. Vocea ei plăcută ca o furculiță plimbându-se pe o tablă clasică mi-a atacat timpanele din primele secunde. Mă așteptam la o discuție despre salariu sau despre o nouă treabă de terminat, dar nu! În afara faptului că nu m-a salutat, mi-a mai și făcut o propunere de-a dreptul nesimțită:
— Redden. Sper că am ales ora potrivită să te sun, îmi cer scuze dacă ești ocupată. Domnului Whitley i-ar plăcea să te vadă. E important.
Important, pe dracu'! M-a mai vrăjit vreo cinci minute, spunându-mi că are să discute cu mine despre bla-bla și bla-bla-bla, apoi mi-a închis. Din câte am înțeles, Tăiețel vrea să-mi ofere un loc de muncă mult mai bine plătit, ca să se revanșeze pentru comportamentul inadecvat al nepotului său. Cred c-am strănutat de vreo zece ori în șase minute, ceea ce stabilește un nou record. Adelaide mi-a mai povestit și despre bunătatea ieșită din comun a lui Whitley, încercând să mă facă să accept să ne întâlnim. Am acceptat, dar doar ca să-și închidă odată gura aia murdară și umflată, sinceră să fiu. Așadar, uite cu ce m-am mai ales pe cap. Mâine... Ce-i drept, azi, din moment ce-i trecut de miezul nopții... Mă întâlnesc cu Tăiețel în restaurantul unei cabane rustice. Pare suspicios, însă n-am ce face; poate că am o șansă să trăiesc ca un om normal. Trebuie să recunosc că îmi permit să trăiesc fără un loc de muncă pentru tot restul vieții, datorită alor mei. Asta nu-i o soluție, totuși. Îmi doresc să fiu un om normal... Și poate că Whitley mă va ajuta.
